1961. Aveam 20 de ani. Pe vremea când Elvis Presley şi Allen Ginsberg erau regii sentimentului, iar cuvântul dragoste era la fel de puternic precum verbul a ucide. Am trăit asta. Leonard Michaels de asemenea. Nu ştiam nimic despre el. A trebuit să treacă o jumătate de veac ca să aflu de iubirea lui pentru Sylvia. Pentru a-i spune: îmi pare rău, dar acest roman trebuia să îl scriu eu. Leonard Michaels a murit la şaptezeci de ani. Nici eu nu mai am mult. Sylvia s-a sinucis la douăzeci şi patru de ani. Leonard a aşteptat mai mult de trei decenii pentru a se reîntoarce la ceea ce a fost cuplul lor. Pentru a-şi descrie dezagregarea, cu un simţ al detaliului amintind de un raport clinic, în care melancolia va avea ultimul cuvânt.
Să scrii un love story nu e o treabă uşoară. Pentru multă vreme Michaels a aşteptat declicul – eu încă îl mai aştept. Era un dansator prost, asculta muzica, făcea paşii, dar se dovedea incapabil să se lase purtat de dans. Înţeleg asta. Apoi, într-o zi, fără doar şi poate pentru că îşi presimţea sfârşitul, şi pentru că Sylvia îl bântuia, a ajuns să o evoce, să o facă să retrăiască sub ochii mei, să-i redea trăsăturile asiatice, înfăţişarea zveltă, longilină, până şi poziţia oaselor sale. „De după pletele sale negre, scrie el, i-am văzut ochii care mă observau. Chestiunea viitorului meu era rezolvată pentru următorii patru ani.”
Avea Leonard o mamă? Da. O mamă evreică, stând pe marginea patului său întreaga noapte, pe când era copil, iar moartea încerca să i-l ia.
„Este dificil să ierţi un asemenea sacrificiu de sine”, îşi notează el laconic. Sună cam sec şi agresiv. Vorbesc din experienţă. Iar când moartea o va lua pe Sylvia, el va asista la spectacol cu acelaşi amestec de frică şi de răceală pe care l-am resimţit şi eu după sinuciderea lui Rachel.
Iată ce am trăit noi la douăzeci de ani. E în firea lucrurilor să uităm. Atunci însă când Leonard Michaels ne reaminteşte, avem sentimentul că retrăim aceeaşi comedie şi aproape că ne scuzăm că mai suntem încă în viaţă. Ne hrănim din trecut, dar trecutul e invadat de cadavrele fiinţelor iubite. Era necesar să le ucidem. Mai ales pe Sylvia şi pe Rachel, care erau nebune. Şi apoi, i-am citit pe Benjamin Constant şi pe Oscar Wilde. Am ieşit de la cinematograful unde se proiecta Hiroshima mon amour. Ne-am intersectat cu Kerouac, am râs cu Lenny Bruce, am rătăcit prin Manhattan. Trebuie să fim indulgenţi cu aceşti tineri bătrâni care aveau douăzeci de ani în anii şaizeci. Şi care aveau un fel de febră a sângelui şi o formă de geniu pe care le-au luat cu ei în mormânt.
Traducere de D. L. Bîtfoi
