Există o formă bucureşteană de urbanism: şantierul. Nu disconforturi temporare ori tradiţionale depăşiri de termene de executare a lucrărilor avem în vedere. Ci faptul că, oriunde ai întoarce privirea, vezi schele, demolări, decopertări, găuri. În schimb, sub asaltul buldozerelor, clădirile, parcurile şi străzile par efemere. Nu de ieri. Fără întrerupere. Şantierul e o stare permanentă.

Înclin să cred că nici nu a fost vreodată doar tranzitorie şi că eternizarea şantierului are o bază istorică. În anii ’50, construirea era o prioritate, dar multă vreme nu prea s-a făcut nimic. Investiţiile au fost sporadice şi extravagante, fără studii de oportunitate. Aşa cum se spunea chiar în Consiliul de Miniştri: „se construieşte sălbatic”. După fardarea Bucureştiului pentru Festivalul Mondial al Tineretului din ’53 şi un mic zvâcnet în construcţiile de locuinţe prin ’55, abia în ’59-’61 s-a trecut la construcţii sistematice, în general de blocuri, precum şi a câtorva clădiri cu valoare de simbol, ca Sala Mare a Palatului ori Circul de Stat. Aşa încât, în primii ani ai deceniului şapte, regimul se mândrea cu realizările, o parte a emigraţiei politice se arăta şi ea impresionată, Lucian Blaga era plimbat prin Bucureşti de George Ivaşcu spre a le „admite” – de pildă clădirea Poştei Vitan, iar lui Dej i se „înflăcăra inima” când îi explica lui G. Călinescu „câte santiere sunt, ce se construieşte în ţara noastră”. În preludiul eliberării din 1964, deţinuţilor politici li se arătau filme şi fotografii cu blocuri ori erau plimbaţi cu maşina prin oraşe. Nimic nu dovedea mai limpede succesele regimului ca ridicarea de construcţii. „Ţara noastră întreagă e un şantier”, putea spune Dej în acei ani.

Vorba a rămas multă vreme în abecedare. Muncitorii şi specialiştii români din construcţii au deschis salbe de santiere urbane şi industriale. Au mers şi în străinătate, în Siria, Iordania, Egipt, Iran, Irak, Israel, Libia, Algeria, Maroc, Arabia Saudită, chiar şi în occidentala RFG. Construcţiile au fost, pentru mulţi ani, o ramură avântată a economiei.

Privind în jur, înclin să cred că funcţia legitimantă a şantierului subzistă şi azi la oraş. Există, desigur, interese financiare şi de autosimbolizare ale unei pe cât de subţiri, pe atât de agresive clase mijlocii, dar aş dori să mă refer aici la un motiv puternic, concertat în întreaga societate, şi de obicei subliminal. Un script care rulează încă, ascuns, în fundalul proiectelor de azi.

Legitimarea constă, paradoxal, în a deschide noi santiere, mai puţin în a le finaliza. Surprinzător de puţin contează rezultatul, clădirea. Edilii bucureşteni ctitoresc excavaţii, spre gloria electorală, dar rareori au ocazia să le şi închidă (când se întâmplă, ca în cazul Podului Basarab – început sub mandatul altui edil – ori al Stadionului Naţional, miza politică este, ce-i drept, maximă). Unele, de pildă cele ale giganticelor clădiri ceauşiste, supravieţuiesc din anii ’80: Casa Poporului, Casa Academiei şi Casa Radio, Biblioteca Naţională (recent mântuită), „circurile foamei” (ajustate recent ca mall-uri). Un şantier permanent e azi schimbarea bordurilor străzilor, denumită folcloric „borduriada”. Dacă totuşi un şantier se închide, se deschid în loc, oricând şi oriunde, măcar două.

Şantierul e de multă vreme forma dominantă de arhitectură a Bucureştiului.

Pe mesh-urile cu asigurarea „În 3 ani de aici vei face doar 5 minute până în centru”, atârnate în Drumul Taberei pe gardurile lucrărilor la metrou care au dat peste cap traficul şi cartierul, un glumeţ a corectat cifra anilor în „130”. Omul e un bucureştean adevărat, care ştie ce spune.

Preluat din Cultura

Foto: Arhiva Cristian Malide