Când am aflat de la Nicolas Grimaldi că Marcel Conche şi-a părăsit, la aproape nouăzeci de ani, casa din Treffort pentru a merge în Corsica împreună cu o frumoasă eurasiatică, am exclamat, admirativ: „Dar asta e ca şi cum ai intra în Legiunea Străină!”.
Emilie, frumoasa eurasiatică, va hotărî asupra zilei morţii lui Marcel. A şi prevăzut locul mormântului. Zi după zi, i-a promis ea, va veni să îi ţină companie.
Deodată, mi-am adus aminte de scrisoarea pe care Marcel Conche mi-a trimis-o acum zece ani, după moartea soţiei sale: „Mi-am pierdut soţia la începutul lunii, pe 5, mai exact (a suferit mult în ultimele zile, medicii fiind reticenţi, în pofida insistenţelor şi a furiei mele, în a-i da morfină) şi, de atunci, înclin să cred că locul gol de lângă ea din locul nostru de veci de la cimitirul din Altilac (Corrèze) nu va rămâne multă vreme gol. Regretul meu, în aceste circumstanţe, este că nu o voi putea asculta pe Catherine, fiica mea spirituală, pe care o cunoaşteţi, citindu-mi la mormânt pasajele din Homer pe care le-am ales.”
Locul va rămâne gol şi nu din Homer va citi Emilie, tânăra vietnameză, ci din Lao Zi. Asta dacă Marcel Conche nu ne-a rezervat şi alte surprize.
Surpriza, un an mai târziu, a fost că Emilie nu mai suportă prezenţa lui Marcel. Nici pe cea a mormântului din livada sa de măslini. Adio Clotilde de Vaux şi Auguste Comte! El ar face orice pentru ea, însă ea nu mai vrea nimic de la el. Mi-l descrie ca pe un extenuant coleric egoist. Ea refuză ca numele ei să apară în Le Journal étrange, imnul dragostei lor. E îndrăgostită de un tânăr italian şi îmi explică la rece că psihologia femeii măritate – căci crede că se va căsători – se deosebeşte fundamental de cea a femeii libere. A dat pagina. Adio Marcel Conche şi adio complicelui său, Noël, ciobanul corsican. L-am sfătuit pe Marcel să citească eseul despre femei al lui Schopenhauer. S-a cufundat în schimb în cărţile Agathei Christie şi mă întreabă dacă ea nu are cumva dreptate atunci când scrie că toate femeile sunt demoni. Îi confirm. Râde, gândindu-se că s-a aflat într-o completă eroare cât priveşte femeile şi amorul. Se grăbeşte să plece din Corsica. Pentru a-l mai amuza, îl rog să comenteze pentru un magazin filosofic un interviu cu Brigitte Bardot. Unde ea declară că dacă ar fi să îşi îndrepte o greşeală, ar fi aceea de a se fi născut. Marcel e de acord. La urma urmelor, de ce nu şi-ar sfârşi zilele la Madrague?
Când l-am întrebat pe Marcel dacă nu îl deranjează să vorbesc pe un ton uşor sarcastic despre dispoziţiile sale succesive privitoare la funeraliile sale, m-a asigurat că nu. Precizându-mi că, în ciuda a tot, încă n-a murit.
De când şi-a regăsit casa copilăriei din Altilac, îşi doreşte ca la înmormântarea sa – pur civilă, se înţelege – să nu fie nici discursuri, nici cântece religioase, ci melodii corsicane, cele mai triste cu putinţă, cum ţine să specifice. Şi ca noi să citim scrisorile de la Emilie. Pe ultima mai ales, trimisă pe adresa lui Noël, pe care n-a mai prins-o în Corsica. Corsica este, aşa cum o vede el, copilul lor spiritual – aşadar nemuritor -, contrar celui pe care se pregăteşte să îl aducă pe lume Emilie – copil natural menit morţii. Îi va scrie acestuia din urmă, dar nu în aceşti termeni, conchide el pe un ton jucăuş.
Traducere de D. L. Bîtfoi
