Extremofile se numesc ființele vii care viețuiesc în medii cu totul nefavorabile vieții. Un exemplu este cel al bacteriilor care trăiesc în ape termale la o temperatură care depășește optzeci de grade Celsius. Alte specii pot trăi în condiții de frig extrem, de presiune foarte mare (în fosele oceanice)… ne putem întreba de ce este nevoie să se adapteze viața la aceste condiții extreme, atunci când ar fi putut să rezolve sfidarea naturii prin fugă… ca și cum ar fi valabil un principiu conform căruia viața are o „misiune”, aceea de a fi prezentă peste tot, de a face față condițiilor celor mai extreme.
O altă explicație are legătură cu panspermia, teorie care postulează că viața nu s-a născut pe Pământ, ci vine din Cosmos. Viața ar fi fost mai de grabă concepută pentru a face față unor condiții extreme (călduri de sute de grade, frig extrem, vid, presiuni foarte mari). Extremofilia ar deveni atunci starea „normală” a vieții, iar condițiile blânde de pe Terra ar fi excepția care a permis dezvoltarea formelor de viață complexe. Descoperirea vieții în Cosmos ar fi proba definitivă a panspermiei.
Viața nu este o dezvoltare împotriva legilor fizicii (antientropie). Viața este chiar expresia organizării lumii, de la început. Dezordinea, descompunerea, tendința la creștere a entropiei sunt secundare, așa cum crede filosoful R. Ruyer în eseul despre „Noua Gnoză de la Princeton”. Ceea ce este primitiv, fundamental este o ordine inițială care se propagă în Univers, lăsând în lături eșecurile, materia nevie.
…ne putem întreba dacă viața spiritului nu purcede de la aceeași tendință de-a realiza extremul, imposibilul. În loc să funcționeze în parametri mediocri, spiritul își prescrie sarcini din cele mai dificile, gândirea merge spre extreme, spre cele mai rarefiate densități ale atmosferei noetice, poezia absconsă a misticilor, speculațiile matematice subtile fiind extremofile.
Ludus cochetează cu limitele. Extremul este regula pe care zeul și-o impune.
