Nu-i nimic mai plăcut, nici mai rar decât să citeşti o carte apărută de sub pana unui scriitor a cărui frază este atât de frumoasă. Este cazul lui Georges Perec, la a cincizeci şi noua pagină din Espèces d’espaces, după ce a utilizat adjectivul „nychtéméral” care i-a venit pur şi simplu în minte şi al cărui sens, mărturisesc, nu-l cunosc. Cum mă aflam la primul etaj al Café de la Mairie, place Saint-Sulpice, a trebuit să mai aştept câteva ore până când să îi savurez originalitatea.
Georges Perec mă face să îmi lase gura apă evocându-i mereu în Espèces d’espaces pe acei happy few care dispun de suficient de multe rezidenţe pentru a se putea strădui să îşi concilieze simţul valorilor, gustul pentru călătorii, condiţiile climatice şi imperativele culturale. Îi vom întâlni, de pildă, în Mexic în ianuarie, în Elveţia în februarie, la Veneţia în martie, la Marrakech în aprilie, în mai la Paris, în iunie în Cipru, în iulie la Bayreuth, în august în Dordogne, în septembrie în Scoţia, în octombrie la Roma, în noiembrie pe Coasta de Azur, iar în decembrie la Londra. Dacă Perec ar mai trăi, presupun că ar corecta unele destinaţii prea datate, de anii şaizeci – Marrakech, Cipru, Bayreuth… şi că le-ar înlocui cu locuri mai fun ca Ibiza sau mai exotice. Nu, dacă mă gândesc mai bine, cred că mai degrabă ne-ar invita să punem cruce călătoriilor care ne dau mai multe frisoane decât marilor masochişti, adolescenţilor şi decerebraţilor care au câştigat o săptămână de vis la trei stele în Turcia ghicind la postul de radio preferat numele cântăreţului ce interpretează Capri, c’est fini.
O tablă de şah sau o carte ne rezervă mai multe aventuri decât expediţiile la celălalt capăt al unei lumi deja extenuate de turiştii care îl asaltează. Aşadar, eşuând în a zbura la Seul precum aveam intenţia, am citit romanul erotic al lui Yoshiyuki Junnosuke, Jusqu’au soir, care rămâne enigmatic de la un capăt la altul, contrar călătoriilor care ne aduc în mod inevitabil la punctul nostru de plecare. Oricât de sărman, singurul pe care îl apreciem cu adevărat, deşi adesea trebuie să înghiţim o grămadă de praf şi de kilometri pentru a-i descoperi farmecul.
În Jusqu’au soir, o tânără fată, Sugiko, se angajează cu un bărbat însurat şi sigur în tulburătoare jocuri erotice, cu singura condiţie de a nu fi penetrată. De îndată ce scopul a fost atins, e ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Să nu cedezi, iată forma cea mai violentă de amor, singura acceptabilă. Dar şi în sex e precum cu oraşele străine: a refuza să le vizitezi e un viciu nu la îndemâna oricui.
Traducere de D. L. Bîtfoi
