Aveam douăzeci şi cinci de ani când l-am cunoscut pe Kostas Axelos. Era la Lausanne. Venise pentru a ţine o conferinţă. Nu-mi amintesc nimic, afară de o voce care lovea ca un ciocan fiecare cuvânt, ca şi cum acesta ar fi ascuns o comoară. Era un bărbat cu o mare ţinută, care bea la greu şi avea o slăbiciune pentru baby dolls. Mergea pe patruzeci de ani şi îşi păstrase alura de războinic. Venea din Atena şi fusese condamnat la moarte în timpul războiului civil, când luptase alături de comunişti. Era principalul său titlu de glorie, pe care el nu uita niciodată să li-l reamintească tuturor.

După conferinţă l-am purtat prin câteva locuri rău-famate din Lausanne şi am sfârşit prin a ne simpatiza. Eu eram un novice freudian, el – un filosof belicos. Voia să se lupte cu Sartre şi visa la o confruntare publică în cursul căreia l-ar fi făcut K. O.

Cum Sartre nu a avut eleganţa de a a-i acorda această şansă, Kostas şi-a găsit alţi adversari. Pe Lacan, printre alţii. Povestea bucuros confidenţa pe care i-o făcuse Heidegger după ce îl condusese la Cerisy-la-Salle, în aceeaşi maşină cu Lacan: „Oare doctorul nu are nevoie de un doctor?”

După ce m-am instalat la Paris, la numărul 19 al străzii Monsieur (am aflat cu această ocazie că Monsieur era numele purtat de fratele Regelui), în acelaşi imobil cu Kostas, am avut ocazia să îl văd zi de zi. Cum colaboram atunci la Monde des livres, având în sarcină o pagină dublă despre Lacan, i-am cerut să intervină. Nu a precupeţit nici un sarcasm. Doctorul René R. Held, un amic de-al nostru care îl cunoscuse bine pe Lacan în timpul studiilor sale, i-a ţinut hangul. Şi tot aşa şi Georges Mounin, lingvistul. Ne-am mai putut baza numai pe Bertrand Poirot-Delpech pentru a-i lua câteva cuvinte lui Lacan, ceea ce el a făcut-o cu obişnuitul său umor. Pe scurt, pentru prima dată în istoria jurnalului Monde o pagină dublă care trebuia, în principiu, să încoroneze o operă, s-a metamorfozat într-o reglare de conturi. Kostas jubila. În timpul unei cine cu vechiul său prieten Pierre Fougeyrollas au căzut amândoi de acord că tot ce făcuse Lacan mai bun fusese să ronţăie la un Nietzsche, la un Heidegger şi la ce mai rămăsese din gândirea catolicismului integrist. Şi au profeţit că în zece ani istoria va face dreptate lacanismului, care nu va mai interesa pe nimeni.

Dacă mă gândesc bine poate că spiritul lui Kostas Axelos era cel care îl determina să creadă că nimic nu va mai interesa pe nimeni. Nici un nou început nu era de aşteptat. Nici măcar nu era reacţionar, era doar depresiv. Fusese comunist. Nu mai era. Înfiinţase, împreună cu câţiva prieteni, revista Arguments. Care rămăsese confidenţială. Mai avea o colecţie la Editura Minuit, unde îi publica pe Herbert Marcuse, Karl Korsch, Ludwig Bolke… dar nu îi mai stătea la inimă. El însuşi s-a împuţinat. S-a dezinteresat de tot, mai puţin de Heraclit. Să obscurizeze obscurul: iată de acum înainte sarcina sa.

Nicole, tovarăşa sa, atât de jucăuşă, de încântătoare, de tandră, îl părăsise. Prietenul nostru comun, Jean-Michel Palmier, murise. Trecură anii. Mă intersectam din când în când cu Kostas pe Boulevard Saint-Germain: arăta mereu foarte bine, dar nu mai aveam nimic să ne spunem. Se mutase, ca şi mine. Trăia cu o tânără chinezoaică. Lăsa acum impresia unei singurătăţi trufaşe. Trecuse vremea cafenelelor din Lausanne, a vacanţelor la Hydra, a nopţilor care treceau discutând despre Husserl sau Heidegger. Mi-a prefaţat una dintre primele cărţi: asta m-a mişcat. Eram atât de tânăr pe atunci. Mi-a împărtăşit din viaţa sa, pe rue Monsieur. M-a învăţat nu filosofie, ci ce este generozitatea. Dar poate că e acelaşi lucru.