Senzaţia cea mai puternică pe care am avut-o în copilărie, cu care trăiesc şi astăzi, este că sunt în aşteptare. M-am născut în 1977, iar anii ’80 sunt anii în care am trăit ca şi cum nu am fost acolo. Aşteptam să mi se întâmple ceva, poate să devin adult, sau poate ca Steaua să câştige campionatul. Dar dincolo de o stare firească a copilului care se află într-un no man’s land permanent, aşteptarea era o senzaţie pe care o simţeam ca un gol, ca un vid care părea organizat în jurul meu. Şi acum mă văd, cred ca am şapte sau opt ani, cum stau in faţa ferestrei, şi aştept. Mă văd apoi la coada la pâine, ori aşteptând să plec la o demonstraţie de susţinere a preşedintelui, ori cum sunt pregătit să plec la şcoală. E o senzaţie care îmi scapă şi care, în forme diferite, îmi organizează timpul şi acum.
Am început să o înţeleg mai bine când am citit reflecţiile antropologului Katherine Verdery despre etatizarea timpului în România. Aşteptarea, care mi se părea un chin, era parte a unui proiect mai larg prin care timpul era produs de socialismul de stat. Cozile de la lapte sau la pâine aveau o anumită funcţie strategică, şi anume să genereze o utilizare precisă a timpului. Pentru că socialismul în România cu greu putea să plătească datoria către investitorii privaţi, el trebuia să organizeze timpul într-un anumit mod pentru cetăţenii lui. Cozile funcţionau ca un agent al acumulării de putere, care trebuia să fie organizată în jurul unui centru (fie el centru de pâine, centru de partid sau ritualul omagierii lui Ceauşescu). Pentru că timpul era o marfă care avea o anumită valoare, el trebuie distribuit şi produs de aparatul de stat, tocmai pentru a nu fi investit în alte activităţi, care puteau să constituie o ameninţare la adresa regimului socialist. Dacă timpul aşteptării la cozi era normalizat, sau luat de-a gata, timpul unui protest sau al unei greve reprezenta o cheltuiala importantă a timpului, care trebuia penalizată. Tu trebuia să stai la coadă pentru ca centrul puterii să supravieţuiască.
Timpul aşteptării în socialism era un timp care oferea o soluţie la problema consumului. Cum statul socialist nu avea resurse pentru a oferi marfă cetăţenilor lui, îi făcea să aştepte la cozi sau la demonstraţii tocmai pentru a scădea un anumit impuls de a consuma. Timpul petrecut în socialism, din experienţa mea şi a familiei mele, era unul al căutării de produse. Mama, de pildă, mă trimitea la cozi, tocmai pentru că ea trebuia să fie la şcoala unde preda şi trebuia să investească timp în achiziţionarea de produse. Timpul pe care socialismul îl cerea de la cetăţeni, prin cozile interminabile, era timpul aşteptării mele sau timpul senzaţiei că nu se întâmplă nimic când stai. Verdery scrie despre cum timpul socialist era risipit cu generozitate: ţăranii şi orăşenii care călătoreau în tranzit trebuiau să aştepte ore în şir pentru a prinde un tren sau un autobuz; orarele de tren îi imobilizau pe oameni ore în şir în aşteptare; trenurile erau atât de pline încât trebuia să stai în picioare în întuneric, ceea ce făcea aproape imposibilă folosirea timpului pentru citit sau lucrat. În sate, din cauza lipsei de benzină, tractoarele şi alte maşini agricole erau nefolosite, şi timpul petrecut pe câmp se înmulţea pentru că trebuia să investeşti mai mult efort şi muncă brută pentru o recoltă mai mică.
Atenţie, organizarea timpului în socialism nu înseamnă că timpul nu este organizat şi distribuit într-un mod specific în postsocialism. De altfel, sentimentul pierdererii de timp pe care l-am avut se datora şi unei supremaţii a capitalismului global, care investise bani în România uşor „liberală” a sfârşitului anilor ’60, şi care nu mai oferea credite din anii ’70. Închiderea robinetului cu credite l-a făcut pe Ceauşescu să vrea să le plătească, lucru cel puţin straniu pentru un preşedinte de partid care a citit economie politică marxistă în închisoare (de pildă, Cristina Kirschner, care este preşedinta Argentinei şi care împărtăşeşte un marxism popular, este reticentă să plătească o datorie care a fost acumulată în timpul recesiunii economice).
Cum trăiesc de opt ani în Vestul mijlociu american, mă confrunt cu o organizare a timpului care este uşor diferită de economia socialistă. Aici aşteptarea pentru mine înseamnă a trăi cu alte constrângeri legate de timp. Cum timpul pentru a obţine produse este redus aproape la minimum în economia capitalistă, aşteptarea se organizează în jurul altor graniţe. De pildă, aştepţi să faci parte din visul nord-american, să devii un membru productiv al unei societăţi unde trebuie să ai anumite resurse sociale (un job permanent, casă şi vacanţele în străinătate). Aşteptarea este ca tu să faci piaţa să funcţioneze pentru tine, iar tu eşti singurul de vină dacă nu reuşeşti. În industria academică, timpul pentru a publica un articol sau o carte poate să se întindă până la doi-trei ani. Timpul pe care trebuie să îl investeşti în programe profesionale de tip doctorat este de multe ori până la şase-şapte ani. Munca pe care trebuie să o depui pentru a trece prin programele de acest tip este enormă, şi are de multe ori aparenţa unui stahanovism capitalist, unde cantitatea este importantă. Capitalismul liberal american, ca şi statul socialist, nu are resurse financiare pentru a crea locuri de muncă bine plătite, iar atunci umple timpul şi îl aglomerează cu muncă. Statul la coadă pentru lapte se transformă în statul la coadă pentru obţinerea unui diplome post-universitare sau a unei slujbe care te poate face să simţi că ai atins un vis al împlinirii umane.
Dar eu trăiesc postsocialist nu numai în amintiri, cât şi în relaţia pe care o am cu familia mea când vin în România sau când vorbesc cu ei pe Skype. Pe lângă discuţii legate de viaţa cotidiană, timpul pe care îl trăiesc cu ei este unul al politicii, şi în special al scandalurilor despre corupţie. Timpul pe care îl creăm împreună este unul în care discutăm acuzaţii, ne lansăm în diferite ipoteze despre diferiţi actori politici şi vrem să înţelegem cum unii îi atacă pe alţii. Discuţiile despre corupţie mă fac să mă gândesc atât la pierderea timpului în socialism, cât şi la cum funcţionează timpul nord-american. Când vorbim despre corupţia lui Voiculescu, de pildă, senzaţia mea este că discutăm despre un centru al puterii de care încă stăm atârnaţi, ca şi cum stăm la coada pentru lapte. Dacă statul socialist era aşteptarea unei achiziţionări de bunuri, statul capitalist este al contestării, al producerii discursurilor nesfârşite despre corupţie. Discuţiile despre corupţie generează aşteptarea unei lumi mai bune, mai pure, mai curăţate de criminali. Ele au aspectul cvasireligios ale unei a doua veniri, a lumii occidentale, civilizate.
Nu numai timpul meu românesc, dar şi timpul meu nord-american este întors către o venire care se amână de la sine. Cum inegalitaţile economice cresc, visul american este cel îţi oferă o raţionalizare a aşteptării, te face să simţi că poate, odată, vei face parte din lumea meritată pentru care ai muncit. Coada la visul american este o coadă în care mă aflu într-un interval gol, din nou în faţa ferestrei, ştiind că sunt prins pe deplin într-un mecanism pe care nu îl înţeleg bine. Cateodată, ca să înţeleg mai bine unde sunt, îmi imaginez lumea din aeroporturi ca pe lumea din trenurile socialiste, înghesuită într-un spaţiu strâmt, fară multă lumină şi stând in picioare. Şi atunci, şi acum suntem legaţi de un centru (partidul, visul american) care ştie bine să îşi ascundă prezenţa. Şi atunci, şi acum este important să te mişti din faţa ferestrei, să îţi aprinzi poate o ţigară, să animi o conversaţie ori să dai telefon unui prieten pe care nu l-ai mai auzit demult. Deşi stăm în picioare şi suntem înghesuiţi, câteodată ne putem aşeza pe podea şi să ne gândim poate la ceea ce ne face cu adevărat plăcere.
Preluat din Cultura
Foto: http://www.dollo.ro/2012/07/coada-din-comunism-face-furori-in-capitalism/
