S-a sinucis oare Spinoza?
Tatăl meu se revendica de la Spinoza. Era liber-cugetător, acest cuvânt atât de rece care răspândeşte atâta căldură – pentru a-l parafraza pe Nietzsche. Mă incita să resping orice formă de constrângere şi mă învăţa că nu am nici o datorie faţă de familie, faţă de patrie sau faţă de vreo religie, oricare ar fi aceasta. A fost o lecţie pe care mi-am însuşit-o şi am pus-o în practică.
În ochii adolescentului care eram el încarna spinozismul. Nu cu mult înainte de moarte a susţinut o ultimă conferinţă despre Spinoza. S-a internat apoi într-o clinică privată, unde un medic i-a procurat drogurile necesare pentru sfârşitul pe care şi-l dorea. Nu era bolnav, doar obosit de viaţă. E drept că avea peste optzeci de ani, dublul vârstei la care a murit Spinoza.
M-au tulburat, citind Archives de Philosophie (tome 73, cahier 4) pe care mi le-a dat Jean-François Braunstein, documentele inedite care încearcă să dovedească faptul că Spinoza, tuberculos, s-a izolat şi el, de asemenea, trei zile după ce medicul său i-a lăsat sucul de mătrăgună gata pregătit, pe care el îl va folosi, povesteşte prietenul lui Colerus, atunci când va simţi că i se apropie sfârşitul.
La fel a procedat şi Freud cu ajutorul medicului său privat, Max Schur. Amândoi erau atei. Ultimele cuvinte ale lui Spinoza ar fi fost: „Oamenii vor să fie înşelaţi. Aşa să fie. Amin.”
Amândoi credeau că viaţa veşnică nu e o viaţă viitoare, ci viaţa prezentă sporită de omul care se cunoaşte esenţial, întrucât esenţa sa este eternă. Aş adăuga, în acord cu Marcel Conche, că filosofia nu este doar o meditaţie asupra vieţii, ci, pentru filosof, e viaţa însăşi.
Traducere din limba franceză de Dorin-Liviu Bîtfoi
