Ura, invidie si idealizare in analiza
Invidia este ura fata de obiectul bun. Daca nu este suportata, probabil ca in sensul asta il putem numi masochist pe analist – nu isi permite sa fie idealizat de catre pacient (desi idealizarea este o operatie ulterioara, nu este atat de primitiva si necesita un eu mai crescut, dar eu folosesc acum termenul ca sa simplific cumva si sa fie mai clar ce vreau sa spun). Ura fata de obiectul iubit este o ura primitiva, in prezenta obiectului, asa cum o explica Klein: fantasma de a distruge sanul vidandu-l, luandu-i tot continutul bun. In analiza, lucrul asta se simte atunci cand ai un pacient cu profunde leziuni narcisice care nu suporta nici sa fie iubit, de exemplu reactionand cu furie la un gest care poate trada „bunatatea” analistului.
Atunci cand analistul nu suporta ca a gresit, adica nu suporta sa nu fie idealizat, avem de-a face cu defense mai nevrotice, probabil de ambele parti…
Deci… ura fata de obiectul bun este mai primitiva, iar diferentierea despre care ma intrebi presupune din partea analistului un simt clinic si relational destul de bun pentru a localiza exact relatia cu pacientul – la cat de primitiv nivel se joaca ea?
Comentariu de Georgiana Brănişteanu la propriul articol „Gândirea schizo-paranoidă”
