Psihoterapia psihanalitica a unui copil Asperger

Psihoterapia psihanalitica a unui copil Asperger: organizarea si evolutia Eului

Workshopul organizat de Fundatia Generatia si desfasurat la 19 iulie sub coordonarea psihanalistului francez Cléopâtre Athanassiou-Popesco a fost un excelent prilej de a asista la secvente din psihoterapia psihanalitica a unui copil cu Sindrom Asperger si de a reflecta asupra unor aspecte specifice acestei psihopatologii.

Inainte de a trece la prezentarea de caz foarte interesanta din evolutia caruia vom puncta cateva secvente, sa trasam liniile teoretice importante pe care Cléopâtre Athanassiou-Popesco le-a urmarit in psihoterapia psihanalitica a copilului cu care a lucrat. Influentata de gandirea lui Bion, a abordat in lucrarea ei un subiect extrem de complex legat de organizarea eului, adica de organizarea psihica in intregime. Bion vorbeste despre o evolutie a organizarii psihicului uman de la elementele cele mai concrete pana la cele mai abstracte. Sigur, in cursul evolutiei psihicului uman un rol deosebit de important il are obiectul. In psihanaliza obiectul reprezinta in general persoana de ingrijire a copilului. Teoria lui Bion se sprijina pe cea a Melaniei Klein care leaga transformarile psihicului uman de doua pozitii: pozitia schizo-paranoida si pozitia depresiva. Ceea ce subliniaza Bion este caracterul non-rigid al evolutiei psihicului. Astfel, sensul evolutiei se poate inversa, in anumite momente, trecand de la pozitia depresiva la cea schizo-paranoida si invers. Aceasta dinamica are rolul de a crea legaturi noi.

Psihoterapeut Bucuresti – aici

Teoria psihanalistului Cléopâtre Athanassiou-Popesco merge dincolo de conceptia prezentata mai sus si propune o organizare a eului care depaseste existenta celor doua pozitii si care este data de un numar mai mare de straturi (sa ne amintim de axa despre care vorbea Freud, de la Inconstient la Constient, trecand prin Preconstient) care merg dinspre ramasitele raporturilor primitive dintre eu si obiectele sale spre raporturile cele mai evoluate. Altfel spus, de la o lume bidimensionala catre una tridimensionala. Lumea bidimensionala este una agitata, ale carei straturi sunt influentate de o supunere narcisica primara, asa cum o numeste Athanassiou-Popesco. Spatiul tridimensional este unul care permite existenta pozitiei depresive si apoi a triangularii oedipiene. Asa cum insa aminteam, evolutia celor doua lumi, de la cea in doua dimensiuni la cea in trei dimensiuni, nu este una liniara. O evolutie dinspre o lume bidimensionala, bazata pe senzorialitate catre una tridimensionala care permite existenta unui tert si deci a triangularii, propune cazul asupra caruia ne vom apleca in continuare. Un caz care dezvaluie cate ceva despre modul in care se lucreaza in psihoterapia psihanalitica.

Psihoterapie psihanalitica Bucuresti

Jean este un copil pentru care psihoterapia psihanalitica a inceput la varsta de 4 ani. Era un baietel care a inceput sa-i ingrijoreze pe parinti inca de la varsta de 1 an jumatate cand accepta sa manance doar alimente de o singura culoare, apoi de alta. Cand a mai crescut, nu era interesat de alti copii si nici nu era preocupat sa-si faca prieteni. In schimb, ii placeau foarte mult jocurile video. In special unul, Gameboy, pe care il juca la nesfarsit. Parintii au mers la un profesor de psihiatrie infantila pentru a-l testa. Au descoperit astfel ca baiatul lor avea un nivel intelectual foarte ridicat. Odata cu intrarea la scoala, a fost capabil sa avanseze mult mai repede in clasele superioare in raport cu copiii de varsta lui. In schimb, nu a reusit sa se integreze mediului scolar. Avea un comportament inadecvat – putea sa iasa oricand din banca si sa faca tumbe in mijlocul clasei – ale carui rezultate erau mereu aceleasi: era trimis acasa. In ciuda acestor situatii dificile, parintii au reusit sa descopere pasiunea lui Jean pentru pian si pentru limbi straine. Astfel, l-au inscris la un curs de pian, apoi la unul de limbi straine. La varsta de 18 ani, Jean studiaza in alta tara (Anglia) pianul si matematica si a ajuns un pianist de prestigiu.

Psihoterapeut bun Bucuresti – cum il gasesti

Jean a intrat in psihoterapia psihanalitica, la inceput cu o frecventa de o data pe saptamana, apoi de doua ori pe saptamana. Psihanalistul sau, Cléopâtre Athanassiou-Popesco, l-a vazut timp de 10 ani. A continuat sa-l vada ocazional si dupa terminarea tratamentului.

Primii doi ani de psihoterapie au fost marcati de repetitivitate. Desenele lui (desenele 1 si 2) reprezentau un „packman”, o figura rigida, in doua dimensiuni, cu un singur ochi.

Dupa doi ani, copilul realizeaza un desen mult mai elaborat, in trei dimensiuni, reprezentand unele parti ale lumii sale interioare (desenul 3).

Este vorba, de fapt, despre o poveste desenata, o poveste a separarii intre o mama si copilul ei. Titlul desenului este „Dupa ce am trait la Yoshi”. In stanga vedem pe mama care-i spune micutul ei Mario „La revedere si nu ma uita”. Apoi, „Vi-l incredintez!”. Incredintarea bebelusului Mario catre o parte mai matura a sa, caci, mama spune „Mario, o sa-mi lipsesti! Dar trebuie sa traiesti viata adevarata!” Bebelusul pare ca doarme linistit pe spinarea celui caruia mama l-a incredintat. „Viata adevarata” apartine dimensiunii responsabile ale eului care ii raspunde mamei cu „Multumesc, o sa va viziteze, promit!”. Viata adevarata are legatura cu castelul din imagine care are o usa cu o incuietoare foarte mare. Acest detaliu trimite la ideea ca viata adevarata, cea din castel, nu va fi lipsita de conflict. Redau cateva dintre gandurile psihanalistului copilului legate de acest desen:

Acest bebelus viseaza probabil pe spinarea partii din eu care s-a identificat cu obiectul. El il poarta pe micut lasandu-l inca sa doarma in iluziile sale. Suntem deja prin acest simplu tablou in prezenta unei organizari foarte complexe ale eului unde coexista diferite niveluri. La nivelul primitiv un bebelus Yoshi care doarme in narcisismul sau primar: daca el nu mai este purtat direct de catre obiectul sau – care isi asuma un nivel de pozitie depresiva care face doliul unei legaturi narcisice – este purtat de o alta parte a eului (cea pe care eu o numesc omul-ciuperca) care este capabila de o identificare introiectiva cu obiectul sau. In acelasi moment se deseneaza „viata adevarata” a unei problematici oedipiene la un alt nivel al organizarii eului. 

Iata deci o importanta evolutie in psihoterapia psihanalitica a lui Jean.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Evolutii in psihoterapia psihanalitica a lui Jean

Un desen este o reprezentare care poate fi asociata cu formarea unei gandiri. Sau cu travaliul formarii unui vis. Bion este cel care subliniaza insa ca a forma gandurile nu este acelasi lucru cu a gandi lucrurile. Cléopâtre Athanassiou-Popesco a remarcat ca, in psihoterapia psihanalitica, multi copii fac un desen pe care apoi il lasa in grija psihoterapeutului. Sarcina acestuia din urma este de a gandi el in locul copilului reprezentarea pe care cel mic i-a livrat-o pentru ca, mai tarziu, sa i-o inapoieze acestuia intr-o forma digerata, elaborata. Multi copii, asemenea bebelusului Mario, nu vor sa se identifice cu obiectul care le gandeste gandurile. Bebelusul Mario este intr-o pozitie in care doarme. Cel care il poarta insa, este cel care vorbeste si gandeste (pentru el).

Citeste despre formarea in psihoterapia psihanalitica

Sa amintim in continuare un moment din psihoterapia psihanalitica a lui Jean care este legat de apropierea vacantei analistei sale. Copilul ia crocodilul de jucarie si il apropie de deget, petru ca animalul sa-l muste. Psihoterapeutul interpreteaza acest gest spunand ca furia lui care taie trece prin varful degetelor lui. Copilul aproba, apoi ia si alte animale si incepe sa se joace de-a regizorul. Regizorul era un rinocer. Pune fata in fata leul cu crocodilul. Leul se apropie de crocodil si incearca sa-l sarute. Analista interpreteaza asociind apropierea dintre tatal-leu si mama-crocodil. Regizorul-rinocer, pentru ca are corn, spune „Ii taiem”. Actiunea reincepe, dar ea este stopata din nou de regizor care ordona „Liniste!”. Jean spune ca nu-i place linistea. Terapeutul raspunde ca el asociaza linistea cu vacanta. Aceasta liniste trimite totodata si la cei doi parinti pe care nu i-ar mai auzi. Jean asociaza linistea cu scoala, si face o remarca interesanta: la scoala nu i se permite sa deseneze. Acolo trebuie sa lucreze. Pianul nu este o munca, subliniaza el, ci o activitate. Interpretarea analistei face legatura dintre munca si lucrurile care nu ii vorbesc. Desenul, insa, el ii vorbeste. Spune ceva despre el.

Psihoterapia psihanalitica a lui Jean trece in alta faza. Pacientul se pune in rolul unui artist care creeaza tablouri. Una dintre temele abordate este cea a caderii (desenul 13).

Aici vedem cazand, in paralel, doua parti ale eului, in doua moduri diferite, In partea stanga se afla un omulet care pare vesel si inconstient de caderea sa. In dreapta vedem un personaj ingrozit de cadere. La contactul cu solul, din primul nu mai ramane nimic. Al doilea este insa primit de un alt personaj – obiectul pe care se temea ca-l va pierde pentru totdeauna.

Separarea intre aceste doua parti da o dimensiune clivajului. La prima, clivajul este imposibil pentru ca el „este sau nu este” pentru a-l invoca din nou pe Hamlet (o alta tema prezenta in psihoterapia psihanalitica a lui Jean). La a doua, timpul clivajelor a sosit impreuna cu spatiul care suporta parti clivate, in acelasi fel in care eul suporta doua pozitii diferentiate, cea a eului si cea a obiectului, 

explica Athanassiou-Popesco.

Evolutia lui Jean prespupune si opozitia intre lumea imaginara si cea reala. El a ajuns sa abordeze o a treia lume pe care o numeste „lumea noua a mileniului al treilea”, o lume in care predominanta este cea de-a treia dimensiune. In desenele lui se schiteaza un nou personaj, un ursulet, care intruchipeaza capacitatea copilului de a cere ajutor si increderea de a-l primi mereu. Tablourile capata o dimensiune din ce in ce mai umana, in care inteligenta si emotia se afla in legatura.

Vedem aprofundarea unei lumi in care predominanta este pozitia depresiva in care clivajele intre cele doua parti ale eului-realitate sunt reduse. In desenul 17, gasim doua parti ale eului-realitate: una draguta si idealizata, ca un ingeras, cealalta rea si diabolica. Aceste doua parti se integreaza intr-un singur personaj, clivat in cele doua parti. Sagetile arata evolutia travaliului de integrare a acestor parti in ceea ce Jean va numi „personajul obisnuit”. O persoana care nu mai pretinde sa fie buna sau rea. Ea accepta, asa cum comenteaza analistul,

sa coboare pe pamant si sa fie ca toata lumea: obisnuit in limitele timpului vietii sale. 

Afla situatii in care e recomandat sa mergi cu copilul la psiholog

Workshop coordonat de Cléopâtre Athanassiou-Popesco, organizat de Fundatia Generatia