Lucrarea Nadiei Bujor debuteaza cu relatarea unor secvente dintr-o intalnire „la limita”, celebra pentru lumea psihanalizei, consumata chiar in cadrul analitic. Inainte de a vorbi despre marturii, sa fixam cateva repere teoretice. Intalnirea lui D.W. Winnicott cu patologia de limita a adus psihanalizei o imbogatire conceptuala indispensabila pentru intelegerea pacientilor dificili. Obiectul si fenomenul tranzitional, mama suficient de buna, holding-ul, ura in contratransfer – reprezinta concepte esentiale pentru psihanalist. Ele il ajuta sa elaboreze violenta pulsionala distructiva a unor pacienti si sa evite astfel un esec terapeutic.
Intalnirea celebra din lumea psihanalitica la care face referire lucrarea in discutie o constituie cea dintre Winnicott si una dintre analizandele lui, Margaret Little, analist in cadrul Societatii Britanice de Psihanaliza. Little scria despre analistul ei ca trebuia sa fie capabil sa suporte angoasa, culpabilitatea, durerea si suferinta, incertitudinea. Cu alte cuvinte, trebuia sa fie capabil sa suporte insuportabilul. Little descrie cu acuratete ceea ce simte un analist care are in grija un pacient cu o patologie severa. Ea schiteaza, de asemenea, implicit, cateva dintre limitele cu care se confrunta terapeutul in abordarea unor astfel de patologii.
Secventa pe care alege Nadia Bujor s-o reaminteasca in lucrarea sa este aceea in care, intr-o sedinta, Margaret Little face o trecere la act si sparge o vaza. Winnicott alege sa iasa din cabinet si astfel, printr-un act, explica Nadia Bujor, sa puna o limita fortei distructiva a pacientei sale. Ceea ce s-a intamplat mai departe este extrem de interesant. Winnicott inlocuieste vaza sparta cu una identica ca si cum, printr-o actiune magica, ar anula ceea ce s-a intamplat in cabinetul sau in acea sedinta. Pe de alta parte, se intreaba Nadia, gestul analistului ar fi putut permite anularea efectelor distructive ale actiunii pacientei sale si a suferintei care o acompaniaza?
Sa lasam putin aceasta intrebare deoparte deoarece Nadia ne invita sa ne reamintim o fabula foarte cunoscuta, Scorpionul si broasca. Aceasta fabula vorbeste tot despre o intalnire, despre una nefericita. Aflati in fata unui rau, scorpionul o roaga pe broasca sa-l ia in spate pentru a-l ajuta sa traverseze. El nu stie sa inoate. Broasca stie ca daca il va ajuta pe scorpion risca sa-si piarda viata. Scorpionul, drept raspuns, ii spune ca argumentul ei nu sta in picioare: ii promite ca n-o va intepa; daca o va intepa si el risca sa moara inecat in mijlocul raului. Convinsa de aceasta explicatie, broasca incuviinteaza si ii permite scorpionului sa se urce in spatele sau. La mijlocul traselui, scorpionul o inteapa pe broasca. Contrariata, aceasta il intreaba care e cauza actiunii sale. Stie ca daca ea se va ineca, aceeasi soarta o va avea si el. Scorpionul raspunde ca pur si simplu nu s-a putut abtine. Natura sa a fost mai puternica decat promisiunile sale.
Plecand de la aceasta ilustratie inspirata, Nadia Bujor pune fabula scorpionului si a broastei in legatura cu narcisismul distructiv si cu investirea obiectala. Dragostea sa pentru propria viata si pentru aceea a broscutei este mult mai mica decat dorinta sa de distrugere. Iata, asadar, cum distructivitatea pune limite chiar dorintei de viata insasi. Aceasta distructivitate este tradusa printr-un narcisism distructiv, prin ceea ce Freud a numit pulsiune de moarte.
Cititi despre psihoterapia psihanalitica a unui copil Asperger
Revenind la secventa dintre Winnicott si Little putem presupune, propune Nadia Bujor, ca, iesirea analistului din cabinet in timpul sedintei semnifica intr-o maniera clara confruntarea pacientei cu atacurile ei distructive. Mergand mai departe, teama lui Margaret de a-si pierde analistul a limitat ulterior tentatia de a trece la act. Putem spune ca reactia ei la pierdere, doliul dupa analistul sau, a favorizat constituirea unor limite interne care sa proteje de atacuri atat pe ea, pacienta, cat si pe analist.
Cateva precizari despre travaliul doliului ale Nadiei Bujor sunt utile in continuare. Travaliul doliului si acceptarea pierderii obiectului sunt conditionate de:
- Natura alegerii de obiect;
- Dinamica iubire / ura;
- Concretetea suferintei psihice consecutiva pierderii obiectului;
- Introiectia unui obiect intern bun.
Travaliul doliului si acceptarea pierderii obiectului faciliteaza, in opinia Hannei Segal, creativitatea. Descoperire intarita si de si Winnicott prin afirmatia lui privind actul creativ. Creativitatea, spune Winnicott, este „capacitatea de a conserva de-a lungul vietii ceva ce este propriu experientei bebelusului: capacitatea de a crea lumea.”
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Vedeti aici filmul evenimentelor Conferintei Internationale de Psihanaliza 2015 >>>
Foto: Daniela Luca
MĂ UIT LA DIVERSITATEA modurilor de interes, pentru frumosul domeniu al Psihologiei…
.
Pe de o parte sînt 'greii', a la cei pomeniți de siteul Gradiva…:
.
Cu atari abordări:
”Lucrarea Nadiei Bujor debuteaza cu relatarea unor secvente dintr-o intalnire "la limita", celebra pentru lumea psihanalizei, consumata chiar in cadrul analitic. Inainte de a vorbi despre marturii, sa fixam cateva repere teoretice. Intalnirea lui D.W. Winnicott cu patologia de limita a adus psihanalizei o imbogatire conceptuala indispensabila pentru intelegerea pacientilor dificili. Obiectul si fenomenul tranzitional, mama suficient de buna, holding-ul, ura in contratransfer – reprezinta concepte esentiale pentru psihanalist. Ele il ajuta sa elaboreze violenta pulsionala distructiva a unor pacienti si sa evite astfel un esec terapeutic”
.
Sînt de notat apoi profesioniștii întîlniți pe Facebook.
Cei întrucătva mai apropiați vieții de zi cu zi , în sensul că folosesc îndemnul „Trebuie…!”, iar totodată dau clientului exact vorbele pe care acesta le cere.
.
Mi-aș permite o pomeni și de o categorie intermediară.
A celor care țin să relateze un asemenea pasaj de vis:
.
„Eram pe un platou, la marginea căruia se pornea un perete stîncos.
În bănuiam, acel zid vertical, nu foarte lung, dar apropiindu-mă am sesizat că se prelungește mai mult decît mă așteptam.
Iar dorința-mi de a-i sesiza adîncimea s-a transfomat într-o teamă: aceea că, dacă apuc a-i sesiza reala dimensiune, automat voi fi tras în acea prăpastie…”
Știu că, la o adică, o psihoterapie te întărește cît să te accepți cum ești.
Așa ceva nefiind cîtuși de puțin un stat pe loc…
Cu toate acestea, dînd dreptul a rămîne cum eram înainte de a păși în Psihologie, mereu sînt surprins de figurile unor profesioniști psiho ce nu par să fi umblat în adîncul lor.
Aș minți să ascund că remarca mea privește una din persoanele din imaginea atașată postului dumneavoastră…
Să aveți o zi bună!
Hm… mi-amintesc de un curs al d-nei Orasanu in care ni s-a prezentat aceeasi secventa cu vaza sparta, cu diferenta semnificativa ca pacienta este cea care ulterior, intr-un act reparator, o inlocuieste, nu terapeutul