Saptamana trecuta a fost strabatuta de un fior ce s-a transformat rapid intr-un vuiet de indignare in mediul virtual, iar apoi a strapuns realitatea. Vestea ca un profesor ar fi cerut unui elev sa se tarasca in genunchi de la banca pana la catedra pentru a primi in plus un punct la matematica, in vazul intregii clase, a parut de nesuportat si a creat o furie imensa la adresa acestuia, chiar inainte de a se sti despre cine este vorba sau daca chiar asa s-a intamplat.
Cercetari ulterioare aveau sa releve faptul ca scena nu fusese intocmai asa, ci fusese de fapt o gluma a unui elev adresata unui alt elev considerat slab la matematica care o si pusese in act spre amuzamentul intregii clase, sub ochii profesorului, care nu a mai apucat sa intervina. Dintr-o data, intreaga furie a mediului virtual s-a mutat de partea celalalta, impotriva elevei care marturisise scena, pentru a se lua apararea profesorului a carui reputatie fusese distrusa. Era mult mai putin intrigant sau indignant daca niste copii facusera o gluma si se amuzasera pe seama altuia, care se umilise spre placerea colectiva, dar si spre binele propriu. S-a spus ca s-a facut din tantar armasar, elevii au declarat ca profesorul „glumeste” adesea cu ei, ca ei insisi fac multe glume colegilor care „nu tin pasul” la matematica si ca toata lumea accepta si intelege aceste glume. Ca daca un copil doreste sa se umileasca este treaba lui, o face din proprie vointa si ceilalti nu sunt raspunzatori. Doar ca lucrurile nu stau chiar asa din punct de vedere psihologic.
O clasa de elevi reprezinta un grup a carui dinamica psihosociala este foarte complexa. Grupul are nevoile sale si cauta sa si le satisfaca prin toate caile accesibile. A produce si a savura placerea poate proveni din performanta, din spirit de elita, din unicitate, dar la fel de bine si din umilire, dispret sau din savurarea esecului celuilalt. Vorbim despre un grup de adolescenti, etapa de varsta in care reperele sunt foarte confuze, in care identitatea este difuza, in care ambivalenta este extrema. Scena petrecuta la Liceul „Tudor Vianu” este una clasica pentru ceea ce se intampla la nivel inconstient intr-un grup de copii. Intr-o complicitate sadica este desemnat un membru care va suporta umilirea celor din jur, intr-o acceptare masochista inconstienta. Cei care vor asista la scena umilitoare se vor amuza si vor savura „chinul” celui desemnat sa se umileasca, ei identificandu-se astfel cu puterea si autoritatea adultului si devenind in locul lui agresorul. Iata ce ne spune Sigmund Freud in articolul Un copil este batut cu privire la aceasta fantasma:
Dat fiind ca reprezentarea fantasmatica, un copil este batut, este investita de regula cu o mare placere si duce la un act de satisfactie autoerotica plina de placere, ne-am putea astepta ca si privitul la un alt copil care este batut la scoala sa fie sursa unei desfatari asemanatoare.
Citeste si Moartea din Colectiv si un copil este batut
Asadar privitul este o sursa de mare placere si investeste spectatorul cu o mare putere asupra celui umilit. Felul in care se construiesc inconstient aceste raporturi de relatie vor fi definitorii pentru adultii de mai tarziu. Pentru a nu fi „cel umilit” copilul intelege ca este obligatoriu ca el sa fie mereu in tabara celor care „umilesc”. Cat priveste rolul adultului,
Persoana care bate nu este niciodata tatal, ea este fie lasata nedeterminata, fie investita printr-un reprezentant al tatalui (profesorul). Propria persoana a copilului care fantasmeaza nu mai apare in prim-plan in fantasma de bataie. La o chestionare mai patrunzatoare, pacientii spun doar: probabil ca eu ma uit. In locul copilului batut se afla acum multi copii.
De ce nu este o astfel de gluma inofensiva? De ce umilirea nu poate face partea din pregatirea mentala a viitorului adult, nu-l poate face mai puternic, cu o piele psihica precum un scut prin care sa nu mai treaca nimic? De ce suferinta nu ar fi un bun psihic ce va fi valorificat mai tarziu sub forma celebrei povete „ce nu te omoara, te face mai puternic”?
Pentru ca a fi umilit este iminent legat de un sentiment de rusine care produce o prabusire a imaginii de sine. Boris Cyrulnik in cartea sa Mai bine mor decat sa spun! Rusinea vorbeste despre neputinta celui umilit de a-si povesti experienta, despre alegerea lui de a tacea pe viata.
Daca vreti sa intelegeti de ce nu am spus nimic este suficient sa cautati ceea ce m-a fortat sa tac. Sunt nevoit sa tac pentru a ma proteja. Cel care simte rusine ar vrea sa vorbeasca, dar nu poate spune nimic pentru ca se teme de privirea celorlalti. Atunci, alege sa povesteasca istoria altuia, care ca si el, a trait un esec greu de suportat. Sentimentului de rusine care il face sa taca i s-ar adauga, daca ar vorbi, si vinovatia de a-i fi antrenat si pe altii in nefericirea lui.
Citeste si Mai bine mor decat sa spun! Boris Cyrulnik si rusinea de neindurat
Chiar noi insine, privitorii externi, care nu am fost implicati direct in ceea ce s-a intamplat in acea clasa, am ales inconstient sa ne identificam pe rand cu toate fatetele scenei si sa traim un amalgam de sentimente contradictorii.
Cristina Calarasanu
este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.
Foto: wowbiz.ro
