Ben Stiller și Spike Lee, râzând, ieșind din istorie

Zoolander 2

Ca îngerul lui Benjamin, ca un Kanye care se uită speriat la Kendrick Lamar, ca Beyonce care începe să piardă generația nouă, monstruoasă, care vine, vine, Zoolander 2 este povestea unei furtuni care vine și care te ia, derelict, spre un viitor pe care nu îl vezi încă.

Ben Stiller are cincizeci de ani, și a facut un sequel la Zoolander după cincisprezece. Lansat in 2001, primul Zoolander făcea mișto de industria de modă de elită, și o făcea bine, în epoca în care mergea la școala primară prima generație de americani care a crescut cu „războiul împotriva terorii”. Stiller reușise un film independent care era proaspăt. De pildă, colecția de modă „derelict” lansată de Derek Zoolander critica tocmai un mod de a exploata sărăcia tipic capitalismului „progresist”.

Acum Stiller are cincizeci, și Zoolanderul se întoarce reacționar împotriva noii generații care impune noi norme și moduri de a fi hip. Ca să ne lămurim de la început, trăim într-un sistem capitalist care exploatează și domină în primul rând prin munca afectivă pe care trebuie să o facem. Ce muncă afectivă produce Zoolanderul lui Stiller? Mai întâi, filmul încapsulează bine fricile unei generații ce depășește treizeci. Cele doua modele masculine tâmpite vin din trecut pentru a ne arata cât de ridicolă e noua generație. Avem aici răzbunarea unei lumi, la cincizeci de ani, care trăiește cu frica de a fi depășită de noii tineri, de mileniali, de generația X, de hipsteri, un univers care funcționează pe bază de hashtag, instagram și ridiculizarea celor care sunt bătrâni. În una din scenele dominante din film, Zoolander și Hansel sunt umiliți public ca „bătrân” și „ridicol” de către noul model trans, All, care este un sadic nou și cool.

Bășcălia transului, a S&M-ului interrasial bărbat la bărbat, a fricii de remarci insensitive este răzbunarea unei generații care vrea să se simtă încă puternică și activă. Noua generație trans e de speriat. Sexul gay interasial e de speriat, odată ce legătura intimă între Mugatu și adjunctul său negru este o relație S&M de Starbucks. În plus, critica este asociată și ridiculizarea unei anumite forme a politica identității, în care orice remarcă la grăsime este găsită ca ofensatoare. Fricile legate de noua generație hip nord-americană, crescută în mixaje rasiale și celebrarea transului, sunt desfășurate amplu de către Stiller.

Filmul transformă anxietatea lui „a fi depășit” într-o armă de luptă intergenerațională. Pe piața mărfurilor ce se vinde aici este senzația că încă „reprezinți”, ca generația veche a hippies-ilor californieni, cu budisme și tehnici yoga, înca poate să fie „potentă”. Ce reprezintă filmul e doar frica fața de o lume care vine și pe care nu o înțelege bine.

Chi-raq

din greva generală se poate naște o lume nouă…

Chi-raq are potențial sa fie un film genial.

De obicei nu te gândești la sex ca la muncă, și că ai muncitori care pot să întrerupă un circuit de producție. Munca cu vaginul, cu pensula, cu trupul, poate să fie întreruptă astfel încât fabrica să se oprească, genul să fie întrerupt, cum să iubești e pus în paranteze. Cum să fii bărbat, femeie, sau trans, se poate schimba. Spike Lee are o scenă care se vrea ironică, în care o asociație / gang de bărbați negri în partea de sud a Chicago-ului e confuză. Femeile nu mai dau sex. Un bărbat se urcă pe scenă și devine el stripper. Un altul se îmbrățisează și dansează cu propriul corp. O revoluție s-a declanșat, și cei care sunt atinși de ea nu o înțeleg.

Din păcate nici Spike Lee nu o înțelege. El preferă să trateze efectele unei greve ușor condescendent. Aici se pierde ceea ce ar fi putut să izbucnească, să erupă, și în loc de o grevă teribilă ce vedem este scena convertirii umaniste a unui rapper slash gangster la valorile umaniste ale păcii și virtuții. Spike Lee este generația lui Obama, a vocilor publice care le spun celor din sudul Chicago-ului cum să devină mai buni, ori americanilor cum să devină mai toleranți. Este generația umanistă a convertirii la liberalism.

Spike Lee nu este atât de diferit de fostul senator din Chicago, și nu atât diferit de proiectul Universității din Chicago care trebuie, în mijlocul unei zone terminate de rasism și sărăcie, să mențină valorile înalte, cultura greacă, Lysistrata. Cartea trebuie să înnobileze omul. Ca Mircea Eliade la catedra universității, cultura te trezește la umanitate și oprește violența. De altfel, Spike Lee și Obama nu sunt atât de diferiți de devoratorii de Mircea Eliade în România. În România, Mircea Eliade a fost mobilizat pentru a spune altora cum trebuie să existe, și cum pot să fie mai civilizați, mai puțin violenți. În new-yorkez-ul Spike Lee care face un film despre sudul lui Chicago, în Obama predicând toleranță, se găsește același impuls. Aici identitatea african-americană este văzută ca o formă de a vorbi de sus unei generații a ghetto-ului, a umanității care e înfricoșătoare, a mamei negre care își crește singură băieții în cartier. Același efort disciplinar de opri o revoltă latentă, același efort neîndemânatic și victorios de a crea o lume tânără care te va respinge.

Filmul e, în moduri multe, delicios. Dar din păcate e terminat. Scena finală, a reeducării băiatului de cartier, e modul glorios în care o generație nu știe să iasă bine din istorie.

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce. A publicat lucrări despre istoria gândirii politice, feminism, queer theory şi psihanaliză relaţională.

Toate articolele acestui autor