Momente de acum si ratari bune in psihoterapie

Imi place tot angrenajul asta teoretic cu momentul de acum, moment de intalnire si spatiu deschis. Singura reactie mai tare am avut-o cand am citit ultima parte a articolului unde [Daniel N.] Stern zice ca, daca nu apare momentul de acum, sau e ratat, terapia se poate sfarsi. Daca momentul de acum e un enactment, el poate sa aiba nu numai o desfasurare pozitiva, dar poate fi si o ratare. Cei doi [psihoterapeutul si pacientul] nu se pot intalni, pentru ca momentul de acum cere o stare speciala de la terapeut, nu? De asta mi se pare ca e posibil ca partenerii sa nu se intalneasca pentru mult timp si asta sa fie ok. E ok daca se rateaza momentele de acum. Poate ca momentele de acum trebuie gandite nu neaparat ca fiind produse de terapeut si client, cat aparand spontan in relatie. Poate momentele de acum trebuie ratate cumva, din cand in cand, pentru ca terapia sa inceapa din nou. Poate ca momentele de acum nu trebuie imediat convertite in momente de intalnire, pentru a lasa un spatiu deschis pentru alte posibilitati.

Ce imi mai vine acum in minte cand scriu este ca poate e nevoie de o tipologie a momentelor de acum. Sunt momente care se intampla si care repara. Sunt momente care nu se intampla sa fie recunoscute si care pot sa miste procesul relational in directii necunoscute. Sunt momente de acum care produc placere si la care cei doi se pot reintoarce pentru a misca procesul mai departe. Sunt momente de acum care pot sa deplaseze interactiunea catre o situatie in care cei doi simt ca esueaza.

Cred ca reactia mea are de a face cu o anume simplitate a convertirii lui „acum” in „intalnire”. Evident, asta e foarte greu si poate asta reprezinta un ideal terapeutic. Dar poate ne intoarcem din nou la ideea asta ca schimbarea este produsa de ceva anume care poate fi replicat in terapie, si eu nu sunt atat de sigur de asta. Poate ca schimbarea e mult mai dificila si mai greu de identificat decat convertirea in momente de intalnire.