Am vazut recent la Teatrul Denis din Hyeres o punere in scena contemporana a clasicului Cyrano de Bergerac. Piesa se numea Cache dans son buisson de lavande, Cyrano sentait bon la lessive (Ascuns in tufisul sau de lavanda, Cyrano simtea un miros placut de detergent, ar fi o traducere ad litteram). O poveste clasica despre a fi, diferit rescrisa insa scenic intr-un mod inedit. Primul element care produce o surpriza si putina deruta este faptul ca actiunea se petrece intr-o gradina japoneza si cuprinde toate elementele specifice: decor, muzica, miscari, masti etc. Lentoarea specifica artei discursului japonez te obliga parca sa privesti cu alti ochi ceea ce se intampla pe scena si sa asculti toate nuantele fine ale dialogului aproape poetic.

Trei personaje se dedubleaza pentru a trece alternativ din rolul de narator al timpului prezent in pielea personajelor dramatice ale trecutului. Actiunea urmeaza un fir incarcat de emotie, povestea fiind oprita in anumite puncte brusc pentru a face lor naratorilor continatori. Scenariul ramane in esenta acelasi, Cyrano marcat de semnul sau fizic si neputincios in a concura cu rivalul sau “aratos” pentru dragostea femeii iubite, incheie cu acesta un pact al clivajului: el va fi spiritual creator al cuvintelor care vor seduce si vor marturisi iubirea, iar rivalul sau va fi corpul purtator al acestora, piela frumoasa care le va inveli glasul.

Putem privi acest pact din mai multe unghiuri. Ar putea fi un triunghi oedipian, in care Cyrano se vede prins intr-o dorinta de iubire fata de o mama inaccesibila si inabordabila, singura lui cale de a ajunge la ea fiind aceea a unei identificari cu rivalul sau. Nasul sau mare ar putea fi in aceasta ipoteza simbolizarea perpetuei amenintari de castrare care pluteste in aerul dorintei sale incestuoase. Ascunsi in spatele unui tufis de lavanda, Cyrano si rivalul sau, Christian, au un scurt dialog in care acesta din urma ii spune ca mirosul ii aminteste de mama lui. Dincolo de valenta oedipiana, aceasta replica ne poate da si senzatia unei difractii, cei doi fiind de fapt aspecte ale unui singur personaj, clivate insa pentru a separa poate ceea ce este tandru de ceea ce este senzual si pentru a marca o interdictie a unei apropieri fizice. Un alt unghi de reflectie ar putea fi unul narcisic in care Roxane ar putea reprezenta un Ideal al Eului care ar fi deteriorat iremediabil de intalnirea cu un defect major (nasul cel mare), ceea ce ar produce o rana insuportabila perfectiunii originare. Putem gandi chipul lui Cyrano ca pe o oglinda imperfecta in care un ideal matern nu se poate privi pentru ca ar putea aparea deziluzia.

Cyrano se afla asadar intr-un impas. Acela de a fi el insusi sau de a se falsifica printr-o aparitie straina de sine. Este lavanda si detergentul cu miros de lavanda unul si acelasi lucru? Este vreo diferenta intre ceva autentic si simularea acestui ceva?

Uneori Sinele nostru nu se poate construi in adevar. El se construieste in iluzii tesute cu multa migala si daca este nevoie foloseste chiar si un “detergent” psihic pentru a spala Sinele de propriul adevar. Sinele fals poate produce uneori insa un zgomot infiorator, care lasa “pete” pe care nici un detergent nu le poate curata. Doar adevarul poate domoli acest zgomot, insa el nu va sterge si urmele petelor care au fost odinioara. Fundatia nu poate exista decat in continuitate.

In cele din urma are loc un razboi. Este o infruntare dintre Sine si Sine. Din care Christian este ucis (cum altfel decat printr-un harakiri). Alter-ego-ul falsificat este sacrificat pentru a permite adevarului sa existe. Chiar si asa, acesta ramane suspendat inca multa vreme, doar pentru a-si da rasuflarea si el in bratele materne ale celei mereu visate, dar niciodata avute. Putem conchide ca defectul sau major, acela de a fi diferit, nu l-a putut lasa pe Cyrano decat sa traiasca o viata in asteptare. In asteptarea de a fi vazut, de a fi inteles, de a fi iubit. In asteptarea de a exista. In asteptarea de a fi el insusi.

Cititi Despre fragmentarea Sinelui, cu domnii Kohut, Kafka si K

You blessed my life!
Never on me had rested woman’s love.
My mother even could not find me fair:
I had no sister; and, when grown a man,
I feared the mistress who would mock at me.
But I have had your friendship–grace to you
A woman’s charm has passed across my path.

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: http://www.hyeres-tourisme.com/medias-tourisme/