Cu prilejul implinirii a 100 de ani de la nasterea lui Sigmund Freud, doctorul Felix Deutsch a fost invitat sa vorbeasca in cadrul unei conferinte organizate de Societatea Americana de Psihosomatica din Boston. Avea sa discute o problema spinoasa despre cat de mult sau de putin ar trebui sa-i dezvaluie un medic pacientului sau referitor la boala sa. Doctorul Felix Deutsch si-a inceput discursul cu faptul ca, inca de la prima examinare pe care i-a facut-o lui Freud, acesta din urma l-a avertizat spunandu-i ca n-o sa-i placa ceea ce va gasi la el. Doctorul isi aminteste ca nu avea nici o indoiala ca era vorba despre un cancer avansat in zona cavitatii bucale. Avea sa-l numeasca un caz sever de leucoplazie cauzat de fumatul excesiv. Relatia dintre cei doi a fost fundamentata pe adevar. Intemeietorul psihanalizei considera esential ca doctorul sa-i spuna adevarul despre boala sa, oricat i s-ar fi parut de dureros. De asemenea, l-a rugat ca, atunci cand va sosi timpul, sa nu-l lase sa sufere inutil. Sigur, era vorba despre o cerere de moarte asistata.
Abia in 1969 doctorul Elizabeth Kubler-Ross a scris despre cat de mult rau ii poate face un doctor pacientului sau cu boala terminala atunci cand alege sa-i ascunda aspecte legate de gravitatea afectiunii sale. Observatiile lui Kubler-Ross au venit intr-o societate americana care incepea sa respinga paternalismul generatiilor anterioare si sa puna la indoiala falsele reasigurari date de autoritatea medicala. Freud ajunsese la aceste concluzii cu zeci de ani inainte.
Cititi si Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Urmatorul doctor care s-a ocupat de Sigmund Freud dupa Felix Deutsch a fost un tanar internist pe nume Max Schur cu care intemeietorul psihanalizei a luat contact prin intermediul printesei Marie Bonaparte aflata in analiza cu el. Freud i-a pus in vedere si lui Max Schur conditiile esentiale pentru ca relatia dintre ei sa functioneze, si anume transparenta totala din partea doctorului referitor la boala si solicitarea de a nu-l lasa sa sufere inutil „atunci cand va veni timpul”. In anii ce au urmat, Max Schur avea sa supravegheze indeaproape tratamentul administrat lui Freud si sa se ocupe de numeroasele operatii. Pana in 1936, starea de sanatate a lui Sigmund a fost relativ stabila. Din 1937, tumora canceroasa s-a extins si a necesitat o serie de noi interventii chirurgicale destul de agresive.
Odata cu invazia Austriei de catre nazisti in 1938 care a adus groaza in randul evreilor, Freud fost nevoit sa se mute la Londra. Ajutat de Ernest Jones, Maria Bonaparte si altii, Sigmund Freud a reusit sa plece la Londra impreuna cu familia sa si cu patru membri ai familiei doctorului Schur. In 1939, Schur a descoperit o noua leziune maligna care nu putea fi operata. Astfel, Freud a inceput terapia cu radiatii. A continuat sa vada cativa pacienti, insa starea de sanatate se deteriora tot mai mult. Schur s-a mutat in casa lui Freud si a ramas alaturi de acesta pana la ultima suflare. Cea care l-a ingrijit, de asemenea, pe Freud pana la capat a fost Anna, fiica psihanalistului, care se trezea de cateva ori pe noapte sa-i injecteze calmante.
Cititi Eutanasia pentru cei ce sufera de depresie, legalizata in Belgia
De-a lungul a 16 ani, Freud a suferit aproximativ 30 de operatii si cateva sesiuni de terapie cu radiatii. Era nevoit sa poarte un fel de proteza dentara care avea rolul de a-i tine separata cavitatea orala de cea nazala si care il impiedica sa vorbeasca si sa manance normal. In urma primelor interventii chirurgicale din 1923, a capatat surzenie la urechea dreapta si astfel a trebuit sa mute divanul pe care stateau pacientii de la un perete la celalalt pentru a putea asculta cu urechea stanga. A incetat sa primeasca pacienti cu doua luni inainte sa moara. In ultimele sale zile, Freud a cerut ca patul sa-i fie mutat in camera de studiu asa incat sa poata fi aproape de cartile lui si de colectia de antichitati.
La 21 septembrie 1939 doctorul Max Schur povesteste ca a fost chemat de Freud care l-a informat ca „a venit vremea”:
Dragul meu Schur, cu siguranta iti amintesti prima noastra conversatie. Mi-ai promis ca n-o sa ma abandonezi cand va veni vremea. Acum totul a devenit o tortura si nu mai are nici un sens.
Freud a cerut, de asemenea, ca Schur sa-i comunice Annei decizia sa. Doctorul isi aminteste ca Freud vorbea fara nici o urma de autocompatimire si ca simtul realitatii nu era deloc afectat. Cand durerile insuportabile au revenit, i-a administrat 20 mg de morfina. Expresia suferintei disparuse de pe fata bolnavului, aducandu-i un somn linistitor. Dupa 12 ore, Schur a repetat procedura. Freud a cazut intr-o coma din care nu s-a mai trezit. A murit linistit in dimineata zilei de 23 septembrie 1939. Trei zile mai tarziu, corpul sau a fost incinerat. Cenusa a fost plasata intr-o urna greceasca antica pe care o primise cadou de la Maria Bonaparte.
Fiul doctorului Max Schur are acum peste 80 de ani si este profesor de medicina la Harvard Medical School si doctor senior in medicina si reumatologie la Brigham & Women’s Hospital. Intr-un interviu recent el a declarat ca se simte mandru felul in care a procedat tatal sau cu Freud, declarand ca
Eutanasia asistata nu este o chestiune izolata si totusi nimeni nu vorbeste despre asta. Ar trebui sa-i oferi pacientului oportunitatea de a-si exprima dorinta in legatura cu felul in care doreste sa moara.
Cititi si Urna cu cenusa lui Sigmund Freud grav deteriorata
Sursa: www.theatlantic.com
Și totuși care să fie adevărul – vreau să spun, adevărul analitic, de altfel singurul posibil și valabil, pentru ironia morții din cauza cancerului oral, a fondatorului lui ”talking cure”?
Te gândești că țigările sunt în mod obișnuit incriminate pentru cancerul pulmonar, dar nu, l-a făcut la vălul palatin, la maxilar, la falcă…
De acord, din ceva tot trebuie să moară omul, dar nu e surprinzător că a reușit cumva să rețină afecțiunea la nivelul gurii? Să fie ”vorba”, în mod simplist de vulgara fixație orală, mai ales c-o atribuim fumatului? Să fie o variantă mai vicleană a acesteia, în forma unui atașament dăunător față de propria metodă de tratament care să-i fi alimentat o încredere nemăsurată în posibilitățile de vindecare odată adusă problema la acest nivel, dar să-i fi întreținut și îndoieli pe măsură care l-au condus spre sfârșitul vieții la acest rămășag radical, periculos, de tipul ”ne salvăm unul pe altul sau mor cu tine de gât” (de falcă, whatever!)?
Ideea de sinucidere asistată nu pare nici ea străină de acest gest suprem de testare a convingerii de-o viață, prin provocarea unei vindecări – orale -, care să funcționeze, dacă nu ambițios-organic, măcar simbolic, ca ”autovindecare” (în orice sens), de care nu știu câți dintre cei care astăzi îi ridică în slăvi ideile, ar fi capabili.
"Vazandu-l pe Freud infruntandu-si moartea cu demnitate si fara autocompatimire, Schur a fost pe punctul de a izbucni in lacrimi. Nu mai vazuse pe nimeni care sa moara astfel. Pe 21 septembrie, Schur i-a injectat lui Freud trei centigrame de morfina – doza normala pentru sedare era de doua centigrame – si Freud s-a cufundat intr-un somn linistit. Schur a repetat injectia, atunci cand el a devenit agitat, si i-a administrat-o pe ultima in ziua urmatoare, pe 22 septembrie. Freud a cazut intr-o coma din care nu s-a mai trezit. A murit pe 23 septembrie 1939, la ora trei dimineata. Cu aproape patru decenii in urma, Freud ii scrisese lui Oskar Pfister, intrebandu-se ce va face in ziua 'in care gandurile vor inceta sau cuvintele nu vor veni?' Nu isi putea reprima un 'fior in fata acestei posibilitati. De aceea, in ciuda resemnarii in fata destinului care i se potriveste unui om onest, nu am decat o singura dorinta staruitoare, pe de-a intregul secreta: fara invaliditate, fara paralizarea puterilor din cauza suferintei trupesti. Sa murim in armura, asa cum spunea Regele Macbeth.' Avusese grija ca staruitoarea sa dorinta secreta sa se indeplineasca. Batranul stoic isi pastrase controlul asupra vietii pana la sfarsit." (Finalul monografiei "Freud, o viata pentru timpul nostru" de Peter Gay, Editura Trei, 1998).
Da, observatiile dv. sunt corecte… ironic, nu-i asa, pentru inventatorul "talking-cure"?… Te pune pe ganduri. Din evocarea de mai sus cred ca putem vedea preocuparea lui profunda pentru ziua "in care gandurile vor inceta sau cuvintele nu vor veni"… In rest – era un fumator inrait… ne putem gandi la oralitate, fara doar si poate. Dar nu putem decat sa speculam (nu m-as aventura insa pana la ideea de a muri cu cineva de gat :).
Parc-aud concluzia stoic-ghidusa a cuiva : "Gura a batut Guru!"
🙂