Traumele din copilarie genereaza efecte pe care le purtam cu noi toata viata. O copilarie traumatica poate avea consecinte devastatoare asupra vietii ulterioare de adult. Ranile vechi nu sunt uitate niciodata. Ele sunt depozitate in psihicul si corpul nostru si asteapta cuminti sa iasa la lumina. Desi traumele, mai ales cele suferite la varste fragede, au potential distructiv, uneori, ele iau calea elaborarii si transformarii in energie creativa. Acest traseu este unul curativ in sine si constituie premisele unei vieti artistice fructuoase. O astfel de experienta a fost traita de celebra artista Marina Abramović care povesteste in cartea Getting There: A Book of Mentors coordonata de scriitorul Gillian Zoe Segal despre felul in care suferintele din copilarie s-au transformat in material pentru arta sa.
Marina Abramović s-a nascut in 1946 in Belgrad. Anii copilariei, influentati de razboi, au fost, de asemenea, marcati de particularitatile familiei in care Marina a crescut, o familie despre care isi aminteste ca era clivata de realitatea emotionala. Ea povesteste ca
Parintii erau partizani si eroi nationali. Erau foarte preocupati de cariera lor, asa ca am crescut cu bunica pana la 6 ani. Pana atunci, abia am stiut cine erau parintii mei. Erau doar doi straini care ma vizitau sambata si aduceau cadouri. Cand am implinit 6 ani, s-a nascut fratele meu si astfel am ajuns sa locuiesc cu parintii mei. Din acest punct, copilaria mea a fost foarte nefericita: am crescut intr-un climat de control incredibil, disciplina si violenta. Totul era dus la extrem. Mama nu m-a sarutat niciodata. Cand am intrebat-o de ce, a raspuns „Ca sa nu te stric, desigur!”. Avea o fobie de bacterii, asa ca nu-mi permitea sa ma joc cu alti copii de teama sa nu iau vreo boala. Erau multe, multe reguli. Totul trebuia sa fie intr-o ordine perfecta.
Marina spune ca cea mai frumoasa perioada a copilariei sale a fost cea petrecuta in spital. Cum un dinte de lapte ii cazuse si gingia ii sangera incontinuu, parintii s-au gandit ca are hemofilie si au internat-o in spital pentru un an. Acolo, povesteste artista, a avut parte de cea mai atenta ingrijire. In plus, nimeni n-o pedepsea. Marturiseste ca niciodata nu s-a simtit „ca acasa”. Nici in propria casa si nici in alta parte. Aceste experiente au ajutat-o sa dezvolte mai tarziu ceea ce se numeste solitudine fertila in care singuratatea si creativitatea au ales calea de reprezentare artistica.
Izolata de ceilalti copii si condamnata sa traiasca in singuratate, Marina Abramović a inceput sa deseneze zilnic, inca de la varsta de 3 ani. Era o metoda de refugiu si, in acelasi timp, un mijloc de a face fata trailor emotionale intense de suferinta pe care le experimenta. A ramas cu parintii si in anii adolescentei din cauza conditiilor dificile de trai din Europa de Est si a fost nevoita sa suporte injurii si chiar batai din partea mamei. Aceasta obisnuia sa-i arda lucrarile. Viata Marinei s-a schimbat radical la varsta de 29 de ani cand a fost invitata sa performeze la o televiziune olandeza:
Cand am aterizat pe aeroportul din Amsterdam eram asteptata de un alt artist, un barbat pe care il chema Ulay si care avea sa-mi fie ghid. Am descoperit ca aveam aceeasi zi de nastere si ca aveam multe alte lucruri in comun. Ne-am indragostit teribil imediat. M-am intors in Belgrad, dar facandu-ni-se foarte dor unul de celalalt, am hotarat sa ne intalnim in Praga, undeva intre Belgrad si Amsterdam. Am decis apoi sa locuim impreuna in Amsterdam si sa lucram impreuna. A fost unul dintre acele momente magice in care totul merge struna. Asadar, la 29 de ani am plecat de acasa si m-am mutat la Ulay. Am scapat, literal vorbind. Mama s-a dus la politie si le-a spus ca disparusem. Le-a dat o descriere amanuntita a mea. Cand politistul a intrebat-o ce varsta aveam si ea a raspuns 29, acesta a trimis-o acasa.
Citeste si Marina si Ulay, un cuplu extraordinar in arta si in viata
Acum, Marina Abramović este o artista cunoscuta in toata lumea. Ea crede ca arta vine, de fapt, din mecanismele noastre de aparare in fata suferintei psihice. Lipsa de iubire si intelegere a familiei au marcat-o profund. Insa a avut taria sa caute iubire si intelegere in alta parte. Artista recunoaste ca le-a gasit in publicul ei.
Fara public performance-urile mele n-ar exista pentru ca nu sunt motivata sa performez singura. Publicul completeaza munca mea si a devenit centrul vietii mele.
Sursa: brainpickings.org
