Ambivalenta caracterizeaza o pulsiune, o miscare spre fiinta iubita, pe care o dorim si de care ne atasam profund si care uneori chiar ne incatuseaza.
Caracteristica mai degraba a ratiunilor specifice absurditatilor psihologice, ambivalenta nu are nimic de-a face cu logica – si doar asa putem intelege la ce se refera autorul cand spune ca ne-am petrece timpul suferind daca am fi fiinte logice; insa noi, in calitatea noastra de fiinte psihologice, atribuim sens evenimentelor, le conferim semnificatii personale si private.
Pentru ca importanta de fapt este lumea noastra interioara si puterea sa creatoare, forta sa in raport cu persoana aflata in interactiune cu evenimentele din mediul exterior, deoarece in unele situatii refugierea in lumea interioara se poate dovedi salvatoare (iar aici Boris Cyrulnik da exemplul poetilor care au devenit supraoameni, a misticilor, filosofilor si artistilor care au facut fata si au supravietuit unor incercari greu de imaginat, cum ar fi lagarele de concentrare).
Lumea interioara proprie este construita din repere, care la randul lor sunt saturate de social, social ce se nuanteaza tot mai mult pe masura ce individul se dezvolta si isi construieste personalitatea. Reprezentarile care „fasoneaza” lumea psihica se compun din evenimente familiale, ritualuri, mutari, care provoaca emotii ce marcheaza amintirile. De asemenea, scoala, disputele, invatatorii, evenimentele politice ajung sa organizeze evenimentele din mediu care patrund in lumea psihica a individului, impregnand-o.
Mai bine mor decat sa spun! Boris Cyrulnik si rusinea de neindurat
Dintre toate acestea, in termenii influentei cu cea mai mare insemnatate se releva acele sisteme, angrenaje sociale care sunt cele mai investite afectiv:
Se observa greu raul in care te scalzi. […] Cand devastarea vine de departe, de la o armata straina, de la un grup de oameni inarmati, de la o catastrofa naturala sau de la o boala, contextul si timpul atribuie un sens evenimentului, ne permite sa infruntam situatia si sa incercam sa o schimbam. Dar cand agresiunea vine de la cei pe care-i iubim, munca de metamorfozare este cu mult mai dificila.
Se deduce astfel importanta „privirii celuilalt”, sub care realul se inscrie in copil atunci cand acesta se confrunta cu un dezastru. Sub privirea celuilalt semnificativ se formeaza sentimentul de sine, care devine la randul sau premisa a identitatii:
pentru un copil care nu stie inca cine este, nici cat valoreaza, aceasta privire poseda puterea de a impregna in el descurajarea. In acelasi timp, pentru adultul istorizat, acelasi comportament provoaca o stare de condescenta.
Care este asadar elementul ce realizeaza aceasta distinctie in devenire, intre impregnarea descurajarii sau trezirea unei reactii de condescenta?
 |
| Boris Cyrulnik |
Boris Cyrulnik afirma ca in memorie nu se pot stoca decat lucrurile la care persoana a fost sensibilizata, aici referindu-se la cele mai concrete aspecte biologice: informatiile inconstiente modeleaza creierul, lasand urme si astfel realizand sensibilitatea fata de anumite evenimente in detrimentul altora, catalizatorul fiind de fapt emotia – ea este cea care, in functie de rezonanta in structura interna, determina ce anume se va transforma in amintire, fixarea rezultand in urma interferentelor caracteristicilor de dezvoltare individuala cu reperele exterioare, adica cele sociale.
Ce spune neuropsihiatrul Boris Cyrulnik despre atentatele teroriste dela Paris
Din aceasta interactiune rezulta si rezilienta: ea
este un tricotaj care innoada un fir de dezvoltare cu un fir afectiv si social.
Extraordinar la sistemul psihic este puterea sa de metamorfozare, pentru a folosi termenul autorului. In masura in care persoanei ii este permis (de aceasta specificitate individuala de dezvoltare, dar si de angrenajul social), ea se poate transforma, depasind traumaticul in care ajunge sa fie angrenat. Concret, rezilienta se afla in stransa legatura cu acea capacitate de resemnificare de care psihicul uman da dovada – ca forta creatoare a carei expresie cea mai evidenta este prin intermediul artei (desen, pictura, scriere) ca forma prin excelenta a conferirii de sens prin actul povestirii.
Numai dupa ce devenim adulti putem alege din trecutul nostru evenimentele semnificative care capata sens, la lumina a ceea ce noi am devenit si in functie de persoana careia ne adresam. Orice amintire este un dialog intre ceea ce mediul a trasat in noi si ceea ce dorim sa relevam despre noi insine altora. O poveste este o reprezentare de cuvinte care relateaza o inlantuire de evenimente semnificative. Sa-ti spui propria istorie creeaza un sentiment de sine divizat. Eul socialmente acceptat tolereaza, in fine, sinele secret care nu e de povestit.
A spune o poveste are dubla functie: pe de o parte, persoana fie cauta sa se justifice, sa-si spele o rusine sau sa-si resemnifice personal evenimentul, fie povestea are menirea de a actiona asupra discursului social in directia modificarilor reprezentarilor colective.
Vorbind despre copiii maltratati care au dat dovada de o capacitate uimitoare a rezilientei, Cyrulnik a constatat faptul ca apararea pe care rezilienta le-o asigura este facila, fie ca este vorba de desen pentru cei mai mici sau de scriere pentru cei mai mari, intrucat
creionul si pana ne apara mai bine decat activismul, razbunarea, izolarea sau regresia.
Cu toate acestea, scrierea ocupa un loc aparte, caci ea
reuneste intr-o singura activitate maximum de mecanisme de defensa: intelectualizarea, reveria, rationalizarea si sublimare,
permitand afirmarea de sine, identificarea si inscrierea intr-o „filiatie glorioasa”, precum si a te face
acceptat asa cum esti, cu rana ta, caci orice scriitor se adreseaza cititorului ideal.
Sublimarea prin relatare, prin intermediul produselor artistic-simbolice, vine sa ajute exprimarea de sine, permitand totodata o distantare securizanta, caci
se poate intotdeauna vorbi despre sine, cu conditia de a nu spune niciodata «eu».
Cu alte cuvinte, individul devine creatorul propriei persoane, nu doar la nivel simbolic, ci si concret, in mod real in viata sa de zi cu zi el eliberandu-se de povara traumei din trecut. El realizeaza o triere, cerne prin sita propriilor filtre interne ceea ce mediul a trasat, intr-adevar, dar si ceea ce el doreste nu doar sa arate celorlalti despre sine, ci si ceea ce doreste sa pastreze.
Cititi despre Efectele abuzului asupra copiilor si adolescentilor
Sursa citate: Boris Cyrulnik, O minunata nefericire, Elena Francisc Publishing, Bucuresti, 2006
Foto: kindredmedia.org, mediafax.ro
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
