Tratand despre simptomatologia familiei, Horst-Eberhard Richter aduce in discutie un subiect atat inedit, cat si mai putin vizibil (sau acceptat): conflictele familiale patologice constelate sub forma nevrozelor de angoasa, isteriei sau delirului paranoid.
Ceea ce de fel poate trece drept caracteristica mai bizara a unei familii se poate dovedi insa a fi ceva cu mult mai serios, asa cum autorul argumenteaza, in baza unei practici indelungate si atent documentate. Pentru ochiul avizat, totusi, aceste trasaturi emblematice ale unei familii sau ale alteia se releva in adevaratul lor sens, iar constructia este dezvaluita in adevarata sa natura.
Familia patologica
Se intampla, deci, dupa cum bine se stie, ca un membru al unei familii sa dezvolte o simptomatologie anume, care sa fie adesea in acord cu factorii predispozanti si, da, cauzali ai mediului familial din care provine. Acest individ este astfel investit drept „tap ispasitor”, de care familia are nevoie pentru a se echilibra in dinamica sa patologica.
Membrul desemnat devine depozitarul si purtatorul intregii poveri conflictuale, in detrimentul existentei proprii, de sine-statatoare. Familia patologica are nevoie, asadar, de acest individ cu scopul de a-si canaliza tensiunile existente, ea realizand de fapt o pseudo-rezolvare a conflictului subiacent.
Cititi si Portavocea, un „turnător” care „denunţă” boala
In acest sens, familia este, conform autorului,
scena unde se confrunta fortele emotionale ale depresiei, fricii, incapatanarii defensive si protestului, actualizate in generatii diferite,
iar toata aceasta acumulare nu-si poate afla scaparea decat in decompensarea printr-unul dintre membrii sai, ce este in acest fel sacrificat.
In incercarea de a explica dinamica rolurilor din familie, Richter apeleaza la modele teoretice ale homeostaziei familiale (Jackson), dublei legaturi (double-bind, Weakland), luptei pentru identitate (Wallace & Fogelson) sau schimbului de disocieri (Wynne). Cu toate ca exista si diferente intre aceste viziuni, firul rosul care le leaga este acela conform caruia rolurile dintr-o familie sunt atribuite si acceptate de catre membri in scopul descarcarii compensatorii a tensiunilor conflictuale dintre indivizi.
Astfel, in locul asumarii si elaborarii interioare a conflictului personal, indivizii isi aduc conflictele pe scena grupului familial si / sau partenerial, transformandu-si partenerul in obiecte de substitutie compensatorii. Manevrele pe care individul le realizeaza de aceasta maniera in cadrul relatiei cu celalalt sunt corespondente mecanismelor de aparare individuale si au acelasi scop, anume de a crea
„o cale de evadare de sub presiunea conflictelor interne insuportabile.”
Realizand o clasificare, autorul mentioneaza printre tipurile de roluri cel mai frecvent intalnite: rolul de partener de substitutie pentru un conflict cu origine in copilaria timpurie; rolul unei cópii a imaginii Sinelui, in special pentru indivizii / familiile cu caracteristici pronuntat narcisice sau chiar rolul Sinelui ideal si, de cealalta extrema, rolul Sinelui negativ; in final, rolul aliatului.
Organizatorii vietii inconstiente familiale
In dinamicile individuale relatiile se consteleaza adesea in functie de aceste roluri atribuite / asumate, ceea ce conduce la dezvoltarea unui oarecare echilibru al structurii relationale. Cu toate acestea, in cazul anumitor structuri, relatii parteneriale se consteleaza in mod asimetric accentuat,
din cauza caracterului predominant al uneia dintre temele de rol dezvoltate tipologic,
astfel ca
in principal una dintre parti o mentine pe cealalta cu forta intr-un rol de compensare.
Ca o caracteristica definitorie a acestor indivizi predispusi la a deveni captivii unor astfel de dinamici, indiferent de rolul asumat sau de pozitia de putere ocupata, este structura Eului: fragil si slab, acesta il determina pe participantul interrelatiei la identificarea – inconstienta, ce-i drept – cu existenta de „persoana partiala”, ce nu poate deveni completa decat prin „disponibilitatea persoanei de referinta compensatoare.”
Definiti, asadar, de complementaritate, membrii unei astfel de relatii patologice devin dependenti unii de ceilalti, intretinandu-si intre ei atat rolurile, cat si conflictele, din care isi trag energiile si existenta. Si, asa cum Richter insusi afirma, fiecare astfel de membru
nu numai ca este multumit cu aceasta situatie, dar se preocupa anxios sa ramana doar un fragment de personalitate care depinde in mod absolut, pentru a putea trai, de o persoana de referinta care sa il intregeasca.
Enrique Pichon Riviere, concepte psihanalitice deschizatoare de drumuri
Bibliografie: Horst-Eberhard Richter, Familia ca pacient. Terapia conflictelor in cuplu si in familie, Editura Trei, Bucuresti, 2016
Foto: fortmillpsychotherapy.com
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
"Membri" nu e ca "copii", cand e nearticulat se scrie cu un singur "i" 🙂
Corectat, multumim!