Utilizat pentru prima data in 1912 de C. G. Jung, conceptul umbrei defineste tot ceea ce persoana nu poate sau nu vrea sa accepte la propriul Eu, din cauze atat inconstiente, cat si constiente – acestea tinand de refuzul de a fi de acord cu anumite trasaturi de personalitate, astfel ca ele sunt respinse in mod categoric.
Cat priveste partea neconstientizata a umbrei, contactul cu ea se realizeaza cel mai frecvent, dar si facil, prin intermediul viselor, in care continutul respins la sine poate fi proiectat asupra unor persoane, care devin atunci „tapii nostri ispasitori”. Atribuirea insa a continutului de umbra unei alte persoane nu inseamna in mod necesar si ca acea persoana are intr-adevar acele caracteristici – desigur, poate fi vorba de o ragasire a lor intr-o anumita masura, insa, asa cum Verena Kast afirma in Umbra din noi. Forta vitala subversiva (Editura Trei, 2013), nu se poate „stabili cu certitudine ce contine umbra altor oameni.”
Cand il insarcinam pe celalalt sa ne „digere” umbra
De asemenea, cel mai ilustrativ mod de deducere a aspectelor ce tin de umbra este din contextul propriu-zis, din comportamentul persoanei si din motivatiile sale pentru acesta in situatii de viata concrete. Cu toate acestea, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca, uneori, umbra poate imbraca o forma deghizata prin aceste comportamente, care mascheaza de o maniera inselatoare – mai ales din punct de vedere social – continutul respins.
Spre exemplu, obiceiurile aproape obsesive, rigide si inflexibile ale cuiva pentru curatenie si disciplina pot reprezenta o forma asa-zis nobila a eforturilor persoanei de a tine in frau o umbra perceputa drept haotica, distructiva, amenintatoare si incontrolabila.
Cand terapeutul-vrajitor da din cap plin de intelepciune
Eforturile opozitiei sunt pe masura respingerii, intrucat cu cat aspectele de umbra sunt mai dezagreabile, mai nedorite si trezesc sentimente intense de rusine, cu atat mai multa energie psihica se va investi in a le tine la distanta. Totusi, aceasta nu inseamna deloc ca umbra nu are nici o influenta, ci dimpotriva: persoana este dominata de ea prin opozitie, intrucat tendinta va fi mereu de a face in sens contrar a ceea ce umbra cere – iar aceasta poate sa nu fie intotdeauna in acord cu personalitatea autentica a individului…
Verena Kast vorbeste in acest sens despre posibilitatea unei „prabusiri narcisice” in cazul in care umbra nu ar mai fi negata, caci ar conduce la o pierdere a reputatiei, atat in ochii celorlalti, cat si in ochii proprii. Pana la urma, umbra nu apartine acelei imagini a Eului ideal pe care individul o are despre sine si pe care chiar ceilalti o pot avea despre el, Eu despre care se considera in egala masura ca este ceea ce va aduce aprecierea si afectiunea celorlalti si, deci, a carui imagine trebuie mentinuta daca se doreste pastrarea acestor beneficii.
De aceea umbra se afla intr-o relatie asa de stransa cu persona: cele doua, fara sa reprezinte neaparat aspecte diferite, ar fi mai corect vizualizate drept aspecte complementare, care se nuanteaza si completeaza reciproc, intr-un echilibru ar personalitatii, care poate fi mai mult sau mai putin armonica si functionala.
Cititi despre Persona ca interfata a Eului cu lumea
Foto: veilofreality.com
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
Ca părere a mea, de ins rătăcit…
Am sentimentul că în scrieri precum ale dumneavoastră agrăiesc doar cele luate de prin cărți.
Nu intervine nici suflet (în sensnul că ghicești măcar o mică nesupunere, la ideile/regulile primite), nici simț critic.
În lumina ultimului (mai exact a lipsei lui), simt la mai mulți condeieri – psihologi ori ba, și ai momentului – tendința de-a îmbina ce au lecturat la alții.
Iar asta cu îmbinatul deja ar fi o performanță, căci ar presupune intervenție proprie (cu ales de la un autor o chestie, de la altul alta)… Deseori e preluat și-atît din cărți psiho.
Cu autori de foarte multe ori pe același tipic cu cel pomenit mai sus.
Ăsta-i nivelul! Asta-i educația academică și ca dânsa sunt și ei! Altfel cică să se ducă poporu‘ că-l vindecă ei de traume preistorice. Da‘ pe de altă parte, pentru poporu‘ ăsta, probabil c-atâta trebuie să fii, ce nevoie ar avea nația asta de țoape de niște vizionari?
Domnule Anonim,
Ridici probleme complicate, pentru mintea mea.
De pildă, nu subscriu ideii (popor de) țoape, îctă vreme și eu mă aflu una.
Adică o țoapă.
Faptul că m-oi afla vreo idee mai destupat ca altul, păi nu schimbă datele problemei.
Și nici cantitatea de suferință repartizată fiecăruia pentru existență.
Legat de articol.
E ca naiba…
(mă refer la situația Umbrei)
Ce-o fi mai rău?
Să ai refulată vreo tărășenie, ori să fii cu ochii conștienți pe acea trăsătură și să te îngrozești, că ce naiba o să faci cu ea, printre oameni și Lume?
Este drept, că există prin existență și mai-Rău, decît acea îngrijorare…
PS
Aici vorbește, cu falseturile de rigoare, conștientul meu despre zone cam inconștiente…