Plecand tot de la descoperirea initial freudiana a atasamentului copilului fata de mama, Erich Fromm descrie modul in care, in cazul nedepasirii acestui stadiu, individul cade in patologia fixatiei incestuos-simbiotice, ce determina manifestari nevrotice si poate sta chiar la baza celor psihotice.
„Unul dintre fenomenele centrale din cadrul procesului evolutiv”, atasamentul copilului fata de mama, se constituie in energie activatoare ca raspuns la nevoia, pe de o parte, de protectie a fiintei umane prin care narcisimul individual este satisfacut, iar pe de alta parte ca dorinta de libertate – sau mai bine zis de eliberare de responsabilitatile dezvoltarii unei constiinte morale si ale accederii la viata adulta, in fond, acestea fiind descriptori ai relatiei dintre mama si copil in primii ani de viata, cand cel din urma este complet dependent de cea dintai.
Erich Fromm despre caracterul necrofil si caracterul biofil
Aceasta nevoie de o „figura materna” poate fi cu atat mai usor inteleasa, afirma autorul, la adultul care, spre deosebire de copil, este constient de riscuri, de „fortele naturale si sociale pe care nu le poate controla, de accidentele pe care nu le poate prevedea”, dar si de „boala si moartea pe care nu le poate tine departe”, astfel ca, se – si ne – intreaba Fromm, „ce poate fi mai natural decat setea frenetica a omului de a avea parte de o forta care sa-i ofere siguranta, protectie si iubire?”
Intre fortele de crestere, dezvoltare si autonomie, asadar, si cele de regresie, siguranta si dependenta „se da o lupta”, in care imaginea mamei devine personificarea puterii care protejeaza si garanteaza securitatea – si care nu ramane singura astfel de imagine de-a lungul vietii unui individ, ea fiind sublimata si atribuita altor entitati: natiunea, rasa, comunitatea religioasa sau politica, ele devin pentru omul modern „noile «mame»”, mame care, pentru cel primitiv, erau la fel de bine natura, pamantul, marea.
Are loc un transfer, deci, al functiei materne, de la o mama reala la una ideala, ceea ce faciliteaza de asemenea si satisfacerea narcisismului personal prin intermediul celui de grup. Nevoia de o figura materna este nemuritoare, spune Erich Fromm, iar deplasarea acestei imagini asupra unei entitati cu potential existential etern il pune pe individ la adapost de iminenta mortii mamei – reale – si a abandonului, dar si a propriei morti: el va trai prin intermediul acestei substituiri simbolice.
Erich Fromm despre fenomenul narcisismului individual
Se poate vorbi astfel de constelarea unui complex negativ in jurul arhetipului mamei – daca ar fi sa ne permitem o formulare in acceptiune jungiana –, ceea ce, in acord si cu tematica articolelor anterioare (privitoare la fenomenele narcisismului de grup si al obiectului de fixatie al acestuia), explica o buna parte din fortele inconstiente si din fenomenele care apar in contextul maselor si al cultelor sociale de amploare.
Adularea unei mame ce transcende individul asigura si uniunea, contopirea cu „toti cei care venereaza aceeasi mama-idol”, stabilind astfel o noua ordine normativa, rezonabila, exact asa cum Fromm descrie rezonabilitatea. Delimitarile sunt excluse si imposibil de conceput, individul definindu-se prin entitatea-„gazda” de care este atasat; el nu mai este stapanul propriei existente, ci devine o entitate regresata – si regresiva deopotriva – care nu mai poate exista decat in cadrul relatiei cu entitatea de care depinde si alaturi de care traieste in pura simbioza.
Bibliografie: Erich Fromm, Sufletul omului. Intre geniul binelui si al raului, Editura Trei, Bucuresti, 2017
Foto: didesign021/iStockphoto
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
