„Este esențial ca, pe măsură ce copilul crește, să i se îngăduie accesul treptat la experiențe noi” – ne spune Claude Halmos.
Prin intermediul experiențelor, copilul nu acumulează cunoștințe doar despre lumea exterioară din care face parte și cu care intră în contact, ci și descoperă și învață despre propria sa lume interioară, cu alte cuvinte se descoperă pe sine însuși. Aceste interacțiuni îl ajută pe copil mai ales să-și stabilească granițele propriei ființe, deopotrivă corporale, dar și psihice. Astfel se dezvoltă conștiința de sine și copilul ajunge, treptat, să înțeleagă „cine anume este el”.
Însă această descoperire copilul are nevoie să o realizeze pe cont propriu, pe cât de mult posibil nemijlocit – iar aici avem în vedere chiar și de cele mai simple experiențe, brute le-am putea spune, pe care dezvoltarea le presupune, în special cea motrică.
Este cazul așadar al dobândirii capacităților de autonomie prin kinestezia activităților aparent puțin complexe precum îmbrăcatul, hrănitul și chiar… alergatul. Copilul are nevoie să-și pună în mișcare corpul și să și-l simtă astfel, descoperindu-i capacitățile și limitările, dar mai ales ce poate face cu acestea și modul în care asupra lor se poate (dacă se poate) opera.
Ce se întâmplă atunci când adultul (adesea părintele îngrijitor) face toate aceste lucruri în locul copilului or i le interzice de-a dreptul? Copilul este „ținut în loc”, îi este răpită „posibilitatea de a trăi experiențe corporale”, astfel că și „pierde contactul cu propriul corp”.
Imposibilitatea descoperirii determină – o consecință inevitabilă – incapacitatea stăpânirii. Nerecunoscându-și corpul, neidentificându-se cu acesta și cu ceea ce el face, copilul nici nu poate acționa asupra sa; el devine astfel un fel de „subordonat” al impulsurilor corporale. Impulsuri care se pot dezvolta într-o manieră exagerată, angoasantă, disproporționată, apărându-i nejustificate adultultului care nu înțelege (nici nu are cum) cauza acestui efect devastator pentru echilibrul sănătății mentale a celui mic.
În aceste situații restrictive, Françoise Dolto afirmă că unui copil nu-i mai rămâne decât o singură cale prin care poate explora lumea, anume cea vizuală, a ochilor. Contemplarea devine modalitatea prin care nu doar că este compensată inactivitatea motrică, ci și este felul în care copilul găsește calea prin care se structurează identitar.
Françoise Dolto despre Cauza copiilor-cetăţeni sau despre „Dificultatea de a trăi”
El îi urmărește pe cei din jur și acțiunile lor, se proiectează în aceștia și ajunge astfel să se identifice cu ei, devenind mama care îmbracă haina, tatăl care cară sacoșa și chiar fratele care sare prin parc… Iar Dolto nu lasă loc de dubiu: în mod cert, copilul ținut tot timpul în casă, purtat în brațe ori în cărucior, (…) care nu e lăsat să exploreze în ritmul lui spațiul din jur, deși a atins de câteva luni nivelul dezvoltării musculare care i-ar permite, (…) se află în mare pericol: pentru că el are parte doar de experiențe (…) intermediare ci nu de vreo experiență reală…
Claude Halmos le numește identificări dramatice pentru că exact asta și sunt, întrucât, trăind prin mijlocitori, copilul nu își conștientizează propria persoană și nici acele capacități și limite mai sus menționate. Schema corporală este alterată, ceea ce îi creează despre sine o imagine fie a neputinței și incapacității, fie a atotputerniciei: prima, dată de preluarea interioară a lui „nu poți – nu pot; nu știi – nu știu; nu ești – nu sunt”, a doua de necunoașterea acestui „nu” (nu știu că nu pot) – „am văzut că alții pot și, întrucât eu sunt alții, atunci și eu pot”…
Este, desigur, un discurs inconștient, dar nu mai puțin potențial vătămător pentru copil și pentru viiitorul adult, întrucât îl condamnă unei existențe ce va fi din plin marcată de frustrare atunci când se va lovi de toate aceste limite a căror origine nu o poate localiza.
În fond, va fi vorba de o ciocnire tot cu așa-numit universalul „nu”; în ambele scenarii, copilul (adultul) se va împiedica fie de propria sa incapacitate, autosabotându-se sau nici măcar implicându-se de la bun început, fie de interdicțiile sociale (justificate, de altfel) și ale reglementărilor de conduită impuse de acestea („nu pot să am pe cine sau ce vreau când și cum vreau” – cu alte cuvinte, lumea nu-mi este așezată la picioare pentru a mă servi de ea și din ea după meu bunul plac).
Această discrepanță dintre capacitățile reale și cele imaginate creează un dezechilibru care nu face decât să se adâncească odată cu vârsta, ceea ce copilului îi invalidează construcția psihică. El ajunge să se distanțeze semnificativ de posibilitatea de a-și descoperi propria identitate, nu se poate diferenția, nici deveni și, întrucâtva, nici exista el în sine însuși.
Despre culpă şi sensul sacrului cu Françoise Dolto
Françoise Dolto spune că în acest fel copilul nu devine un „Eu-Eu”, ci un „Eu-Tu”, chiar un „Tu” – fapt remarcat la unii copii care se exprimă (nevoi, dorințe, fapte) la persoana a doua: „Tu vrei”, „Tu faci”…
„Ce este de făcut?” reprezintă o dilemă de tipul întrebărilor care conțin răspunsul în ele însele: revenind la Dolto și la modul în care un copil ajunge să fie astfel incapacitat, remarcăm că acest lucru are loc din „simplul” motiv că el, copilul, adesea nu e lăsat să exploreze în ritmul lui spațiul din jur…
Aici intervin însă o mulțime de alte variabile, care au cel mai frecvent de-a face cu părinții și fricile lor, cu așteptările lor, chiar cu rănile și „lecțiile” emoționale din copilăria proprie. Depinzând, desigur, și de baza care a fost fundamentată până la acest moment al dezvoltării, fiecare copil însă are un ritm al său specific, dat în egală măsură de dimensiunile ființei sale psihobiologice, cum ar fi temperamentul.
Aceste aspecte se întrepătrund și dau, toate, într-o formulă interdependentă și complexă, suma dezvoltării unui copil, din toate punctele de vedere: conținut afectiv și cognitiv, precum și capacitate fizică și abilitate motorie…
Cum să nu-ţi iubeşti copilul, eşti nebună?
Bibliografie
Dolto, F. (2005). Imaginea inconștientă a corpului. București: Trei.
Halmos, C. (2016). Etapele construcției copilului și rolul părinților. București: Philobia.
Foto: shutterstock.com
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
