Răstimpul ce urmează producerii unui eveniment traumatic este considerat a fi perioada postimediată traumei și are un rol decisiv în elaborarea viitoare a urmelor pe care experiența le lasă asupra psihicului.

Având o întindere variată (uneori chiar și mai multe luni de zile), acest interval de timp poate să reprezinte în egală măsură un răgaz pentru psihic spre a se repara și consolida, dar și o fază de latență (Crocq, 2014), o perioadă de „incubație” pentru instalarea unei tulburări reactive la stres (nevroză traumatică, sindrom de stres posttraumatic, ș.a.). Important de reținut este faptul că aceste două „stadii”, etape psihice (perioada postimediată și, spre exemplu, nevroza traumatică) reprezintă fenomene psihice distincte.

Trauma starea postimediata traumei Louis Crocq

Cititi si Experienta traumatica si reactia imediata la stres

Citeştedespre

În această idee, simptomatologia perioadei postimediate traumei se caracterizează adesea prin silențiozitate. Individul nu prezintă reacții spectaculoase, psihice or somatice de vreun fel, ba chiar are tendințe în sens contrar: se remarcă interorizarea și o aparență de imobilitate, deconectare de la mediul exterior. Gândirea este „captivată” de filmul care se desfășoară, pe mutește, în interior, iar procesele psihice sunt monopolizate de persistența acestor imagini, a acestor trăiri și a neînțelegerii pe care le-a creat și lăsat evenimentul traumatic.

Obnubilarea conștiinței împiedică individul să-și reia activitatea și să revină înapoi în contact atât cu realitatea înconjurătoate, cât și cu sine, ceea ce ajunge să determine consecințele binecunoscute din planurile social și afectiv deja discutate: retragere și izolare socială, blocaj senzorial și emoțional, depersonalizare, derealizare.

Abia odată cu această elaborare progresivă tăcută, simptomele psihosomatice încep să-și facă loc: oboseala, iritabilitatea și tulburările de somn „pregătesc” terenul pentru irumperea imaginilor nocturne, interioare, în cotidianul expus luminii zilei pe ecranul furnizat de lumea exterioară: coșmarurile repetitive devin viziuni halucinatorii, reviviscențele auditive, olfactive vizuale chiar scapă de sub control și se supun toate aceluiași unic afect: angoasa.

Sentimentul (re)producerii iminente a evenimentului traumatizant culminează această succesiune a degradării integrității și coerenței interioare, descriind un parcurs ce cupinde, conform lui Louis Crocq, trecerea de la variatele manifestări ale sindromului de repetiție la întoarcerea către sine și ajungând până la manifestările psihosomatice diverse.

Trauma e peste tot sau cum se face doliu astazi (2015)

Este posibilă însă, cu toate că mai puțin frecvent, și manifestarea complementară, în care perioada postimediată ia o formă euforic-agitată, ce poate include comportamente de risc, manifestări exuberante, instabilitate și impulsivitate marcante. Cu toate acestea, finalul este același, întrucât ea reprezintă tot fixația la traumă a subiectului, în ciuda eforturilor superficiale și dezordonate de eliberare, fixație care duce de asemenea, cu certitudine ne spune Louis Crocq, la instalarea acelorași tulburări, dar cu o pantă depresivă care contrabalansează euforia inițială.

Intervalul de „eșalonare a apariției simptomelor” este dependent de un număr de factori care, în accepțiunea aceluiași autor, depind de diversitatea indivizilor și a personalităților acestora, de conjunctură și de durata acesteia, precum și de măsura autonomiei indivizilor. Putem adăuga, desigur, și factorul rezilienței, așa cum este el conceptualizat în special de Boris Cyrulnik (capacități așa-numit native ce se împletesc cu contextul socio-cultural).

În orice caz, de reținut sunt aspectul tăcut al perioadei postimediate și distincția acesteia de tulburarea propriu-zisă, către a cărei instalare poate duce, însă nu în mod absolut. Cu toate că, ulterior producerii leziunii traumatice și reacției imediate se pot observa, alături de diminuarea și estomparea reacțiilor de stres acute, și descărcări emoționale amânate (abreacții), instalarea unei nevroze traumatice nu este o certitudine absolută.

Însă, în eventualitatea în care individul nu „scapă doar cu frica”, ceea ce se declanșează în lumea interioară este un proces de autentică dezintegrare, similară ruperii continuității și coerenței identitare…

Ce spune neuropsihiatrul Boris Cyrulnik despre atentatele teroriste dela Paris