Marc Wittmann prezintă în volumul său Felt Time: The Psychology of How We Perceive Time (2016) o perspectivă întrucâtva paradoxală: în încercarea noastră de a fi prezenți în timp, de a-i surprinde acestuia dimensiunea, o ratăm – și ajungem astfel să ne ratăm și pe noi înșine.
Pentru că, spune Marc Wittmann, în relație cu conștiința de sine, timpul nu este o a doua – sau altă – dimensiune distinctă; este experiența subiectivă asupra trecerii timpului cea care modelează totul, deopotrivă de la realitate și memorie până la simțul sinelui. Mai mult, sunt propria existență și percepția asupra desfășurării acesteia cele care ne creează impresia de timp, pe măsură ce traversăm acest spațiu de viață dat să-l trăim.
Vedeţi şi Timpul ca obiect in teoria relatiilor de obiect
În această idee, conștiința de sine este strâns legată de dimensiunea corporală, nu doar de cea așa-numit temporală: în accepțiunea de față, ființa umană devine astfel un veritabil perpetuum mobile, în care conștiința de sine este un dat inerent (percepția mea mă conține pe mine), afirmă Wittmann, mergând conform ideilor similare ale lui Hannah Arendt și Martin Heidegger.
Timpul este o construcție a conștiinței noastre, afirmă autorul, perspectivă ce creează instanțe contradictorii referitor la noi înșine: dacă existența devine ca atare atunci când este percepută, când este sesizată în mod conștient, noi devenim atât subiectul, cât și obiectul acestui act al observației.
Ideea capătă amploare și importanță pe măsură ce argumentul este dezvoltat pe mai departe. Actul observației presupune disponibilitate și ajustarea ritmului până la chiar încetinirea de tot a acestuia – situație din ce în ce mai dificilă în condițiile impuse de modernitatea contemporană, afirmă Marc Wittmann. Într-o lume al cărui timp se desfășoară pe repede înainte, actul prezenței este prejudiciat de accelerație – astfel și conștiința și, deci, și existența însăși sunt alterate.
Pentru că atenția noastră este captată de fapte exterioare, este distrasă de la esența ei însăși; nu se mai percepe pe sine și nu mai percepe trecerea timpului – trece timpul pe lângă noi, spunem adesea… Și atunci, dacă nu există, în acest caz, un observator care să surprindă, să ia act de această prezență, se mai poate vorbi despre existența observatului?
Aceasta presupune pierderea contactului cu sinele propriu. Nu ne mai simțim „acasă” în noi înșine și ne este dificil să persistăm în orice activitate, deoarece ne facem disponibili în orice moment, atrage atenția Wittmann.
Alan Watts spune și el că graba și amânarea sunt asemenea unor modalități de a încerca să rezistăm prezentului. Este ca și când încercăm cu tot dinadinsul să ne ocupăm timpul pentru a ieși din noi, din propriile realități, să ne dez-ocupăm de noi înșine. Căutăm astfel eliberarea în exterior, în activitate, în ceva care să ne umple în schimb mintea, să ne acapareze atenția și să ne dicteze comportamentele.
Iar atunci când intervine o rupere de ritm – cum este cazul așa-numitei plictiseli – ne trezim (carevasăzică, luăm act de noi înșine) că parcă trăim niște vieți diluate… Celeritatea temporală a modernității ne constrânge la a ține ritmul, pentru a nu rămâne în urmă, pentru a nu rata, pentru a nu pierde impresia contactului cu dimensiunea societală din care iată, cumva, facem parte pentru că-i suntem contemporani.
Însă aceasta ajunge să ne omoare pe noi înșine: anihilându-ne capacitatea de a fi prezenți, ne păgubește de exercițiul prezenței și deci și de bucuria de a fi, de a contempla. Nu mai știm ce să facem cu noi atunci când nu avem ce face și astfel ajungem să spunem că nu știm cum să ne omorâm timpul mai bine – ce paradox, căci prin aceasta înțelegem tot a face ceva, acționa…
Marc Wittmann face apel la înțelepciunea lui Seneca: decât să trăim mult, mai degrabă să trăim plenar, iar plenitudinea vieții nu este dată de numărul îndelungat de ani petrecuți pe pământ, cât este dată de conținutul, de bogăția, de densitatea existențelor pe care le ducem.
Autorul ne îndeamnă să ne cultivăm o „atenție emoțională” cu scopul de a putea surprinde în acest fel coloratura vieții noastre și a putea și să o îmbogățim prin prezența noastră în ea, adăugându-i valoare.
Ne-am alterat simțul proprioceptiv al echilibrului psihic, înlocuindu-l treptat cu o grilă de standarde exterioare după care să ne măsurăm nivelul așa-numitului activism, așa-zisei fericiri și așa-pretinsei bogății, ne orice fel. Și culmea este că, deși tot ce avem de făcut este să ne oprim și doar să (ne) fim, găsim dificil a face aceasta întrucât suntem incapabili să mai tolerăm, chiar și pentru puțin timp, sentimentul – natural, de altfel – de confuzie și dezechilibru creat de ieșirea din automatism…
Citiţi şi Hannah Arendt: „A încerca să înţelegi nu este acelaşi lucru cu a ierta!”
Sursa: Marc Wittmann, Felt Time: The Psychology of How We Perceive Time, MIT Press
Alexandra Frîncu
este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.
Cu totul minunat articolul!