Am putea spune – și nu cred că ne-am înșela prea tare – că nimic din ceea ce se întâmplă în noi înșine nu este altfel decât natural, iar dramaturgul latin Terențiu a spus-o, poate, cel mai bine: Sunt om și nimic din de e omenesc nu-mi este străin.
Mintea noastră însă, pe cât ne este de familiară, cel puțin tot pe atât ne este de stranie; echipată de la naștere prin bunăvoința filogeniei cu nimic mai mult decât potențial, ea se vede nevoită, odată în contact cu lumea din afara ei, să se adapteze. Și se achită de aceasta cu deferență, construind puncte de reper, sisteme de referință și tipare de predicție, încercând să categorisească o ordine dintr-un haos ce-i pare a fi cel puțin amețitor.
Nu este de mirare, așadar, că pare a da înapoi chiar și în fața a ceea ce ea însăși reprezintă pentru sine – căci nimic nu este mai înspăimântător decât necunoscutul din noi înșine…
Citiţi despre Proiectia persecutorie a furiosului in psihoterapie
Astfel stau lucrurile cu afectele primare – în număr de doar șase, ele exprimă reacții universale ce transcend barierele culturale și condiționările sociale, făcând parte dintre acele conținuturi psihoafective caracteristice profunzimilor fiecăruia dintre noi.
Dar nici unul dintre aceste afecte nu are o reputație mai defavorabilă decât furia.
Alături de fericire, tristețe, teamă, dezgust și mirare, furia este singura emoție a cărei utilitate în existența și supraviețuirea noastră este (aproape) neglijată, fiind condamnată fără drept de apel de minți – ilustre, de altfel – drept o otravă teribilă pentru spiritul celui în care ea sălășluiește.
Deși ni se pare rezonabil faptul că fericirea este una dintre condițiile sine qua non pentru asigurarea calității vieții, furia, mai mult decât oricare alt afect, este derizorie atunci când se discută despre însemnătatea și rolul său în asigurarea chiar a supraviețuirii.
Din fericire însă, lucrări recente încep să ia tot mai mult în calcul acest aspect al funcției pe care furia o îndeplinește în agrenajul nostru psihoemoțional, cercetând atent valoarea adaptativă a acesteia. Astfel, se vorbește tot mai mult despre faptul că furia nu este niciodată doar furie, ci este un promotor activ al exprimării și un impuls spre depășire a unor trăiri cu mult mai profunde, cu mult mai destabilizante.
Nedreptate, frică, frustrare, durerea pierderii, disperare sau sentimentul de a fi privați de libertate (și nu neapărat într-un sens propriu), furia este semnalul că ceva nu ne este bine. Și, oricât de distructivă poate fi aceasta pentru „vasul în care se găsește”, când vine vorba despre utilitatea furiei, nu ne referim la afect în sine, cât la acțiunea al cărei promotor este.
Furia este asemenea acelei agresivități așa-numit pozitive, benefice, care insuflă energie, motivează și orientează organismul către luptă și supraviețuire, ba chiar către depășirea condiției și dezvoltare. Furia este cea care menține pozițiile și care susține eforturile de opoziție, împiedicând capitularea și renunțarea.
Furia este mobilizantă: cel mânios dorește lucruri posibile pentru sine, a spus Aristotel…
Desigur că furia poate fi distructivă, iar spectrul acesta ne îngrozește peste măsură, în special atunci când nu putem nega faptul că originează chiar în noi înșine. Preferăm astfel să ne ascundem în spatele unor metafore mai puțin amenințătoare, spunându-ne că suntem motivați, determinați, perseverenți, chiar forțați de împrejurări să acționăm.
Dar niciodată furioși.
Furia sănătos și adecvat gestionată nu va permite niciodată ca blocajul să se instaleze sub guvernarea neputinței. Ea ne va oferi motivația necesară pentru a ne arunca în luptă și a munci spre a obține ceea ce avem nevoie și ne dorim, cu atât mai mult atunci când condițiile sunt grele – și avem nevoie de cele mai agresive strategii pentru a ne putea asigura perenitatea și integritatea, deopotrivă fizică și spirituală.
Pentru a beneficia de furia pe care o simțim, trebuie să renunțăm la statutul de victimă și să intrăm într-un rol mai activ, atât cât se poate. Redirecționarea energiei de la neputință la activitatea lucrativă este demult recunoscută ca fiind terapeutică pentru cei afectați de traumă și durere, afirmă autoarea și psihologul Meg Jay în volumul său dedicat rezilienței.
Poate că astfel avem nevoie de acceptarea furiei în panteonul trăirilor noastre pentru a găsi tăria de a ne putea depăși existențele nedreptățite și sentimentele de neputință; avem nevoie să intrăm în contact – să ne revendicăm chiar – energia de a deveni promotorii vieților noastre.
Furia nu este despre a avea putere și control asupra celorlalți, ci dimpotrivă; este despre a ne înstăpâni disciplina și asertivitatea de sine.
Bibliografie
- Jay, M. (2019). Supernormal: povestea neîmpărtășită a adversității și rezilienței. București: Trei.
- Campos, J. J. (2003). When the Negative Becomes Positive and the Reverse: Comments on Lazarus’s Critique of Positive Psychology. Psychological Inquiry 14, nr. 2: 110-172.
- Carver, S. C., Harmon-Jones, E. (2009). Anger Is an Approach-Related Affect: Evidence and Implications. Psychological Bulletin 135, nr. 2: 183-204.
- Lerner, J. S., Tiedens, L., Z. (2006). Portrait of the Angry Decision Maker: How Appraisal Tendencies Shape Anger’s Influence on Cognition. Journal of Behavioral Decision Making 19, nr. 2: 115-137.
Foto: Aarón Blanco Tejedor pe Unsplash
Alexandra Frîncu
este psiholog clinician, consilier psihologic și formator acreditat. A fondat proiectul Cronica de psihologie din dorința de a apropia mai mult dimensiunea teoretică de cea practică a psihologiei.
