Relația primară a copilului cu mama reprezintă prototipul relației terapeutice, analiza dovedindu-se a fi o rezolvare retroactivă pentru trauma nașterii, care nu a fost depășită la timpul ei, arată Otto Rank în clasicul său volum Trauma nașterii. Citiți mai jos un preview din traducerea în limba română a cărţiiTrauma nașterii (Editura Trei, col. „Psihologia pentru toți”, trad. de Ioana Brigle). Cartea Trauma naşterii va ieși de sub tipar în această lună (iunie 2021).
Trauma naşterii, fragment în avanpremieră din traducerea cărții clasice a lui Otto Rank
Într-o serie de cazuri de psihanaliză, dintre care cele mai multe duse cu succes până la capăt, am remarcat faptul că, în faza finală, procesul de vindecare era reflectat cu regularitate în inconștient prin simbolismul nașterii. În mod evident este vorba despre manifestarea binecunoscutei fantasme a renașterii, în care își găsește expresia dorința de vindecare a pacientului, tot așa cum, în perioada de convalescență, bolnavii declară adesea că se simt ca „nou-născuți”.
Dar ceea ce mă deranja era faptul că ne lipsea substratul real al acestei manifestări nelipsite în cazurile psihanalitice pe care le-am urmărit. Într-o bună zi când, în urma unui caz foarte evident, mi-a devenit clar că cea mai puternică rezistență la dizolvarea libidoului de transfer în faza finală a unei analize ia forma celei mai timpurii fixații infantile la mamă. Din numeroase vise din etapa de încheiere se impunea tot mai mult ideea că această fixație la mamă, care părea să stea la baza fixației analitice, includea cea mai timpurie relație, pur fiziologică, cu corpul mamei. Această descoperire mi-a oferit explicația pentru regularitatea cu care apărea fantasma renașterii, iar substratul ei real mi-a devenit inteligibil din punct de vedere analitic. „Fantasma renașterii” pacientului nu era nimic altceva decât pur și simplu repetiția în analiză a nașterii sale, iar separarea de obiectul libidinal al analistului părea să fie o reproducere exactă a separării inițiale de primul obiect libidinal, adică a separării nou-născutului de mama sa.
Din moment ce pacienții, indiferent de gen, păreau să creeze de la sine și în mod constant această situație finală, mi-a devenit dintr-odată clar că mă aflam în fața unui fenomen de o importanță aparte și că se cerea puțin curaj pentru a urma inconștientul pe acest făgaș și pentru a-l lua în serios. De aici reiese fără dubiu faptul că cea mai importantă parte a travaliului analitic – desprinderea și eliberarea libidoului fixat „nevrotic” de analist -, nu înseamnă nimic altceva decât a-i permite pacientului să repete în analiză cu mai mult succes separarea incompletă de mamă. Dar acest lucru nu trebuie privit deloc în sens metaforic și nici măcar în sens psihologic. În situația analitică, pacientul repetă perioada sarcinii din punct de vedere biologic, pentru ca, la finalul analizei, să redea fidel și de obicei în toate detaliile sale, noua separare de obiectul de substituție – actul nașterii. În acest fel, analiza se dovedește a fi în cele din urmă o rezolvare retroactivă a traumei nașterii, care nu a fost complet depășită la momentul ei.
Concentrându-mi atenția analitică asupra acestor fapte, am remarcat cu surprindere că și analizanții aflați la început și care nu fuseseră încă influențați din punct de vedere teoretic și terapeutic dezvoltau aceeași tendință, identificând din primul moment situația analitică cu cea intrauterină. Câțiva pacienți care și-au început analiza în același timp, atât bărbați, cât și femei, aparținând unor tipuri de personalitate și categorii de nevroză dintre cele mai diverse, l-au identificat de la început pe analist și în cel mai clar mod cu putință ca fiind mama, iar pe ei înșiși s-au transpus (în visele și în reacțiile lor) în situația prenatală, ca nenăscuți. Concluzia care reiese de aici este aceea că adevăratul libido de transfer pe care trebuie să-l dizolvăm analitic în cazul ambelor genuri este cel matern, așa cum era el în relația fiziologică prenatală dintre mamă și copil.
O dată ce ne-am apropiat de această viziune, impresia ce se naște este că am lucrat de fapt dintotdeauna din această perspectivă, în mod tacit sau, mai bine spus, inconștient. Pe de altă parte, suntem surprinși de numărul mare de dovezi incontestabile care susțin ipoteza noastră.
În primul rând, însăși situația analitică, ce din punct de vedere istoric s-a dezvoltat pornind de la starea hipnotică, pare să ne impună o comparație directă între inconștient și starea originară. E suficient să ne gândim la poziția relaxată din cabinetul aflat în semiîntuneric, la starea onirică a fantasmării (a halucinării) eliberată de aproape toate cerințele realității, la obiectul prezent, dar invizibil al libidoului pacientului (analistul). Această percepere inconștientă a situației analitice explică întoarcerea spontană a pacientului în copilărie pe baza asocierilor pe care le face; obiectivul inconștient al acestora este întoarcerea la starea maternă originară, călăuzindu-l astfel și pe analist către semnificația materialului și impresiilor sale infantile. Dar, și în plan conștient, asocierile orientate în această direcție se apropie foarte mult de acea atitudine originară de transfer în care inconștientul pacientului se află încă de la început. Capacitatea crescută de reamintire ce poate fi observată în analiză, în special a impresiilor uitate (refulate) din copilărie, se explică, la fel ca toate fenomenele similare din hipnoză, prin tendința inconștientului de a reproduce „esențialul” sau situația originară, atunci când acesta se simte încurajat de către medic (adică de transfer). Este o situație asemănătoare stărilor de vis (care au tot un caracter de hipermnezie), anumitor stări nevrotice sau anumitor regresii psihotice (așa-numita „gândire arhaică”). În acest sens, toate amintirile infantile sunt într-o oarecare măsură niște „amintiri-ecran” și, la modul general, întreaga capacitate de reproducere se datorează faptului că pacientul nu-și poate aminti niciodată „scena originară”, din cauză că ea este legată „asociativ” de cea mai dureroasă dintre toate „amintiri”, adică de trauma nașterii. Certitudinea aproape incredibilă a tehnicii „asocierii libere” își găsește astfel fundamentul biologic.
>> Scrierea creativă ca act de reparație şi resemnificare a traumei
Otto Rank, Trauma naşterii. Semnificaţia ei pentru psihanaliză, Editura Trei, 2021
