Adolescența este vârsta marilor schimbări, se știe prea bine. În prezent considerată a se întinde pe o perioadă de aproximativ zece ani, între 14/15 ani și 18/25, adolescența este etapa transformărilor, atât sub aspect biologic, cât și psihologic.
Personalitatea se extinde, iar adolescentul începe să caute stabilirea de relații mai consistente cu mediul din jur, în parte ca răspuns la nevoia de dezvoltare, în parte și ca răspuns la nevoia de desprindere de nucleul familial – ambele în scopul explorării și descoperirii identitare. De aceea, adolescența presupune reorganizarea ideilor referitoare la apropiere și distanță, contact și graniță: presupune reorganizarea spectrului intimității cu sine și cu cei din jur.
În adolescență
diversitatea dezvoltării psihice generează noi conduite și noi modalități de relaționare cu cei din jur, [precum și] forme originale de înțelegere și adaptare,
Verza și Verza, 2000, p. 185
fiind o vârstă a nonconformismului și a căutării tenace de îndeplinire a dorințelor – căutare ce poate veni cu soluții originale la dilemele existențiale interioare.
>> Adolescenţa, de la haos pubertar la redescoperirea obiectului
Această originalitate în explorarea de sine și a lumii din jur pare a fi caracteristica definitorie a modului adolescentului „de a privi și de a se adapta la lumea înconjurătoare” (ibid., p. 186). Însă explorarea adolescentină este însoțită și de oscilație; adolescentul pendulează între copilărie și maturitate, încercând, pe de o parte, să se desprindă de prima, renunțând la regulile sale, iar pe de altă parte căutând să înțeleagă și să se adapteze la regulile celei de-a doua.
De aceea, labilitatea și sensibilitatea sunt crescute, adolescentul trăind relația cu sine și cu lumea din jurul său la intensitate maximă: trările în raport cu sexul opus oscilează și ele și, din nevoia de autoprotecție a acestui nou sine (corporal și mental), se poate observa o atitudine ușor narcisică, nemulțumirile și frustrările relaționale fiind mai degrabă proiectate asupra celorlalți.
Adolescenţa şi intimitatea
Intimitatea urmează la rândul ei aceste suișuri și coborâșuri și poate că nu întâmplător adolescența este vârsta la care atașamentele se manifestă cel mai intens: adeziunea adeseori extremă față de o persoană ori o idee pot avea drept funcție principală liniștirea interioară și protecția față de dubla angoasă a dezvoltării: pe de o parte, a sinelui care moarte, pe de alta, a sinelui care se naște.
Ținând cont, așadar, de dubla restructurare – sub aspect biologic (sexual, mai ales) și psihic – este de înțeles importanța imaginii corporale atât în dezvoltarea și organizarea conștiinței de sine, cât și în relaționare. Dependentă de percepția de sine, imaginea corporală a adolescentului caută afirmare, iar validările din partea anturajului ori a figurilor semnificative (modele de rol) devin constructe esențiale pentru formarea și integrarea noii identități.
>> Sindromul idealităţii şi credinciosul adolescent
Intimitatea este ambivalentă, oscilând între contestare, distanțare și desprindere (de legăturile familiale, în special, dar și culturale), și adeziune, conformism, confirmare (în relație cu cei de o vârstă, cu anumite modele de rol și / sau mentori specifici). De aceea conflictele și frustrările sunt inerente acestei vârste și îndeplinesc mai degrabă funcția de negociere a propriului loc în lume:
Adolescentul se construiește pe sine prin continue căutări și diferențieri față de alții, din care nu lipsesc tensiunile, conflictele și frustrările.
ibid., p. 201
Fragilă sub aspect al dezvoltării, în relație cu intimitatea adolescența poate fi momentul de turnură în care se pot fie destructura, fie restructura o bună parte din experiențele anterioare referitoare la atașament și conectare. Glen O. Gabbard (2007) afirmă că structurarea
personalității copilului în contextul relațiilor problematice cu părinții și cu alte persoane semnificative va avea probabil ca rezultat dificultăți de relaționare în viața adultă (p. 217).
Cunoscând faptul că tiparul de atașament reprezintă o modalitate de relaționare în bună parte inconștientă care se perpetuează ulterior de-a lungul relațiilor (platonice sau nu, concrete sau simbolice), este de la sine înțeles riscul pe care adolescența îl comportă în ceea ce privește sabotarea capacității de intimitate:
Experiențele timpurii ale traumei îi fac pe copii să dezvolte reprezentări problematice ale Sinelui și obiectelor. (…) Reprezentarea obiectului este, cel mai probabil, aceea a unei figuri abuzive și punitive care atacă Sinele. Sentimentul de a fi chinuit sau persecutat de acest obiect intern abuziv se potrivește foarte bine cu observațiile asupra Supraeului punitiv. De asemenea, pierderea timpurie a unui părinte duce copilul la dezvoltarea unui simț al Sinelui abandonat, căruia nu i se pot satisface nevoile pe care în mod normal un părinte le îndeplinește. Copilul internalizează o reprezentare a obiectului abandonant și crește cu un sentiment al pierderii și al dorului, care se reactivează în viața adultă în momentul în care apare un stresor care implică pierderea. (ibid.)
Glen O. Gabbard
Pierdere care poate fi în egală măsură reală, concretă (precum decesul unei persoane dragi), dar și simbolică: pierderea copilăriei, a propriului corp cunoscut, a sentimentului de constanță și siguranță interioare.
Este vorba de o adevărată metamorfoză,
afirmă Clerget (2012, p. 19) referindu-se la transformările de la vârsta adolescenței, iar „pierderea propriului corp”, spune autorul (ibid., p. 28),
înseamnă pierderea securității unui corp pe care am învățat să-l cunoaștem bine plasat sub protecția părinților, considerați ca fiind omnipotenți,
de aici născându-se nu doar pierderea, ci și, evident, necesitatea doliului după propriul corp și întregul travaliu aferent ce trebuie realizat.
De aceea D. Pauley numește adolescența „un exod ambivalent”: este o căutare perpetuă, intensă a sinelui, dar și a celuilalt, este oscilație și este absență, este o etapă intermediară în care persoana se află niciunde ca dezvoltare: adolescentul nu mai este copil, dar nici adult nu este încă, așa că se află în acest spațiu de tranziție de unde trebuie să se întindă pentru a se conecta la (noul) Sine și la lumea din jurul său.
>> Bertolucci despre metamorfozele adolescenţei în noul său film, „Eu şi tu”
Bibliografie
- Clerget, S. (2012). Criza adolescenței: căi de a o depăși cu succes. București: Editura Trei.
- Gabbard, G., O. (2007). Tratat de psihiatrie psihodinamică. București: Editura Trei.
- Pauley, D. (2021). „Intimitatea și destinul acesteia în cursul adolescenței”, în Kanwal, G., Akhtar, S. (coord.). (2021). Intimitatea. Perspective clinice, culturale, digitale și de dezvoltare. București: Trei.
- Verza, E., Verza, F.E. (2000). Psihologia vârstelor. București: Editura Pro Humanitate.
Foto: Katarzyna Grabowska / Unsplash
