Oamenii fixați în trauma iubirii continuă să caute mereu o mamă ideală, care îi dorește și îi iubește în sfârșit.
Franz Ruppert
Scriam despre faptul că Franz Ruppert menționează, în cartea sa Cine sunt eu într-o societate traumatizată?, existența a patru tipuri de traume care ar constitui biografia traumei, cele patru fiind organizate succesiv și oferind imaginea unei „evoluții logice a psihicului uman” (p. 97.), începând cu trauma identității și continuând cu trauma iubirii, adesea cu trauma sexualității și, ulterior, cu trauma propriei agresivități.
Astfel, dacă în articolul anterior am prezentat specificul traumei identității, în cele ce urmează vom prezenta specificul traumei iubirii, aşa cum o concepe Franz Ruppert.
Fiecare copil își iubește mama și se raportează la ea total din punct de vedere emoțional. (p. 105)
Franz Ruppert
Trauma iubirii
Dependența existențială a copilului față de mama sa îl determină să încerce „să-i ofere acesteia dragostea lui și să primească dragostea ei”, fiind acesta
un instinct primar pe care nici un copil nu-l poate stopa în mod conștient (ibid.).
>> Cea mai puternică traumă – trauma absenţei naşterii?
Acest fapt reprezintă un mecanism al evoluției bine gândit, care însă produce efecte benefice în condițiile ideale ale stării de sănătate psihică, în special emoțională, a mamei.
Însă în condițiile în care mama, „din cauza propriilor traumatizări”, nu este „în stare să accepte această dragoste de copil”, simțindu-se amenințată de manifestările afective ale copilului, trauma se adâncește, ceea ce determină, ca mecanism de apărare din partea mamei, reprimarea manifestărilor copilului:
îl ignoră, îl leagănă de colo-colo, îl hrănește, îl alină, îl privește cu severitate sau cu tristețe sau chiar îl constrânge cu fermitate (p. 106).
Totuși, deși aceste reacții nu sunt neapărat „înspăimântătoare” și nici „dureroase” pentru copil, el va încerca să-și reprime manifestările de afecțiune din dorința de a descoperi „cum ar trebui să fie ca mama să nu se supere pe el”, neștiind că respingerea mamei își are originea în propria ei biografie a traumei.
Astfel se construiește trauma iubirii, spune Franz Ruppert:
copilul trăiește cu ideea că el însuși este de vină că mama nu-l iubește (ibid.).
Copilul ajunge să creadă că, pentru a putea „primi, totuși, dragostea mamei”, el trebuie să-și controleze propriile sentimente. Ajunge să renunțe la nevoile sale emoționale în avantajul celor ale mamei, sperând că va primi la schimb afecțiunea acesteia. Astfel se întâmplă și că,
pe măsură ce cresc, copiii preiau din ce în ce mai mult, fără să-și dea seama, din responsabilitatea pentru traumele mamelor lor (ibid.).
Rolurile se pot chiar inversa la un moment dat, vorbind aici de parentificarea și de hiperresponsabilizarea copilului.
Copiii care ajung într-o traumă a iubirii din cauza traumei lor de identitate rămân captivi în această stare. (p. 106)
Cu cât mai puțin percepe iubirea mamei, cu atât mai tare se străduiește copilul, el idealizându-și mama și nereușind vreodată să se detașeze de aceasta cu adevărat, „având drept țel ca mama să se elibereze cândva de suferința ei”. Speranța este că, astfel, îi va putea oferi și lui iubirea atât de dorită – iar acest „program interior”, afirmă Franz Ruppert, „continuă să se deruleze chiar și dincolo de moartea mamei” (p. 107).
Energia vitală a unui copil nedorit și neiubit se irosește în mare parte cu strategiile de supraviețuire în condiții de traumă ale părinților lui și în special a mamei sale. (ibid.)
Franz Ruppert apelează la metafora unei plase de sârmă ghimpată, pe care copilul ar încerca să o prindă „în năvodul dragostei lui de copil”, efectele traumei mamei asupra lui fiind atât de „înspăimântătoare”, încât „acesta nu mai îndrăznește să-și exprime sentimentele” (ibid.).
Iar aceste dificultăți sunt duse mai departe, desigur, în viață și în celelalte relații, medii și roluri sociale pe care copilul le va îndeplini, odată ajuns adult: relațiile de prietenie și de parteneriat se construiesc „sub o mare presiune a așteptărilor”, ceea ce duce, inevitabil la eșec,
fiindcă și în aceste noi relații se înscenează și se repetă procesul reprimării sentimentelor (ibid.).
Ca un avertisment, Franz Ruppert atrage atenția:
cine n-a fost iubit de părinți nu poate primi în loc, de la alții, dragostea absentă.
În lipsa recâștigării eului abandonat în copilărie, a dezvoltării unei voințe proprii, a acceptării de sine, copilul devenit adult „nu-i poate iubi nici pe alții în mod sănătos”. În relația de cuplu, sentimentul „funciar (…) de a fi singur și părăsit” va subzista în trauma iubirii:
ca atare, universul iubirii constă cu precădere din iluzii și suferință în dragoste (ibid.).
Ca ultimă remarcă, același mecanism de poate observa și în spatele dependenței de muncă, conchide Franz Ruppert: nevoia de a sacrificiu „cu mult angajament”, de a fi mereu pe placul celorlalți, de a-i ajuta sau de a-i salva, de a se valida prin realizările din muncă, fără a se ține seama de propriile nevoi și fără a fi exprimate adevăratele sentimente, demonstrează de fapt nevoia specifică traumei iubirii, de a se lăsa pe sine în favoarea nevoilor celuilalt, cu speranța de a primi în schimb acceptare, apreciere, validare.
>> Stadiul isteric şi imposibilitatea de a alege obiectul dorinţei
Bibliografie: Franz Ruppert, Cine sunt eu într-o societate traumatizată? Cum ne determină viaţa dinamicile relaţiei agresor-victimă şi cum ne eliberăm de acestea, Editura Trei, Bucureşti, 2021
Foto: Xavier Mouton Photographie / Unsplash
