Conform definiției, un om devine victima unei traume din pricina unei daune suferite, căreia nu-i poate face față cu resursele lui fizice și psihice actuale.

Franz Ruppert

Dinamica relației agresor-victimă este una complexă, spune Franz Ruppert, autorul cărţii Cine sunt eu într-o societate traumatizată?, vorbind despre două dimensiuni: pe de o parte, este vorba despre o identitate de agresor, care cuprinde atât condiția de agresor, cât și atitudinile tipice acestuia, iar pe de altă parte este vorba despre o identitate de victimă, cuprinzând atât condiția de victimă, cât și atitudinile tipice acesteia.

>> Trauma sexualităţii şi copilul-victimă

Dinamica relației agresor-victimă: Agresorul care provoacă trauma și condiția de victimă

După Franz Ruppert,

cineva devine agresor traumatizant printr-o faptă care cauzează altcuiva o vătămare traumatizantă,

putând fi vorba despre vătămări deopotrivă fizice și materiale, cât și psihice. La fel de bine, agresiunile traumatizante pot fi generate „și de necomiterea unor fapte”, precum privarea de hrană, de ajutor ori de îngrijire, fizică sau emoțională.

Odată produsă agresiunea, cei doi „actori” își pot lua rolurile în primire în dinamica relației agresor-victimă:

condiția de victimă semnifică în același timp condiția de persoană traumatizantă

și, așa cum detaliam în articolele anterioare ale seriei despre cartea Cine sunt eu într-o societate traumatizată?, pentru a putea face față sentimentelor destructurante interioare (rușine, furie, dezgust ori chiar vinovăție), psihicul victimei se vede nevoit să apeleze la clivare și refulare astfel încât să poată supraviețui.

Numai că aceste mecanisme nu rezolvă nici pe de parte problema traumei, care ajunge să fie purtată în interior:

Câtă vreme un om nu-și poate gestiona condiția de victimă și relația cu agresorul lui, groaza, inițial exterioară, continuă să existe psihic, acum ca teroare interioară.

Atitudini tipice victimei

Ca atitudini pe care victima le adoptă, Franz Ruppert menționează negarea propriei condiții (de victimă) și a sentimentelor legate de aceasta, bravada, refularea amintirilor, sentimentele de învinovățire și chiar de rușine.

De asemenea, se mai întâmplă ca, atunci „când nu poate nega total daunele”, victima agresiunii să își „asume de regulă responsabilitatea pentru cele suferite”. Astfel, pare „să creadă iluzoriu că, printr-un comportament și o atitudine corecte”, se poate proteja de viitoare vătămări – este, așadar, vorba despre o nevoie de control pentru asigurarea sentimentului de siguranță.

Dinamica relației agresor-victimă poate continua însă și în lipsa unor legături propriu-zise, „chiar dacă nu mai există dependență de agresori” și chiar și atunci când aceștia au decedat, afirmă Franz Ruppert,

multe victime ale traumelor neputând stopa acest program de supraviețuire, pe care îl urmează în continuare.

Motivul din spatele acestei strategii este dat interiorizarea relației victimei cu agresorul: paradoxal,

…contactul cu agresorii a fost pentru aceste victime singurul datorită căruia nu s-au simțit complet singure și părăsite, ci un pic mai vii din punct de vedere emoțional.

>> Psihicul traumatizat își reînscenează mereu rănile

De la victima traumatizată la agresor: condiția de agresor și atitudinile tipice acestuia

Mai mult decât atât, relația dintre agresor și victimă ajunge la un moment dat să fie reciprocă în ceea ce privește agresiunea or, cel puțin ca agresiunea să nu mai fie manifestată doar dinspre agresor, ci și victima să devină la rândul său un agresor traumatizant:

Cu cât experiențele de victimă sunt mai puternice, iar dependența victimei de agresor crește, cu atât atitudinile tipice victimei iau forme mai brutale ca strategii de supraviețuire.

Se întâmplă astfel ca suferința să nu mai fie îndreptată doar în interior, ci să se transforme în agresiune îndreptată și către exterior. Clivajul apare, așadar, și în cazul agresorului, dată fiind intensitatea suferinței emoționale, ca modalitate de a putea face față „conștiinței chinuitor de încărcate în ceea ce privește realitatea faptei sale.”

Atitudini tipice agresorului

Ca atitudini pe care agresorul le adoptă, Franz Ruppert menționează de asemenea negarea faptei, dar și minimalizarea („bagatelizarea”) prejudiciilor, distragerea atenției, evitarea asumării responsabilităţii și proiectarea propriilor intenții răuvoitoare asupra victimelor.

Ce trebuie înțeles însă referitor la relația dintre agresor și victimă este că nici unul nu poate exista fără celălalt, de aceea se vor afla în mod constant în dependență. Agresorii,

întrucât nu pot avea un eu propriu și nu se pot autodefini în mod autonom (…), au nevoie în continuare de relația cu victimele lor.

De asemenea, așa cum am văzut mai sus, victima are nevoie de o „țintă” asupra căreia să poată îndrepta sentimentele de furie și neputință.

Agresor și victimă, mai multe zone de umbră

Franz Ruppert afirmă că,

în realitate, condiția de victimă și cea de agresor apar totuși rareori în formă pură.

Acest lucru se întâmplă deoarece

…sentimentele clivate ale condiției de victimă fac ca victimele să fie surde și oarbe la realitatea prejudiciilor traumatizante (…), lipsa lor de sentimente față de ele însele transformându-se apoi în insensibilitate față de alții.

De aceea, continuă autorul Franz Ruppert, victimele unei traume au o mai mare probabilitate de a deveni agresori traumatizanți,

care nu vor [sau nu pot?] să-și recunoască nici condiția de victime, nici condiția de agresori.

Mai mult, cel care rămâne blocat în dinamica relației agresor-victimă nu este la curent cu „contradicțiile din propria simțire, gândire și acțiune” și nici nu se poate, așadar, elibera din nici una dintre condițiile acestei dinamici.

>> Câte ceva despre greşeala analistului

Bibliografie: Franz Ruppert, Cine sunt eu într-o societate traumatizată? Cum ne determină viaţa dinamicile relaţiei agresor-victimă şi cum ne eliberăm de acestea, Editura Trei, Bucureşti, 2021

Foto: Salman Hossain Saif pe Unsplash