Disocierea ca experienţă nu este atât de puțin întâlnită în rândul populației generale. Senzațiile de plutire, precum și cele pasagere de stranietate ori de „îndepărtare” reprezintă fenomene care apar cu o frecvență destul de mare, în special în condiții de viață dificile și traumatice – dezastre naturale, situații sociale extreme.
Ca mecanism de apărare, disocierea asigură persoanei „iluzia unui control psihologic atunci când trăiește un sentiment de neputință și de lipsă a controlului asupra propriului corp”, afirmă Glen O. Gabbard în Tratat de psihiatrie psihodinamică. Astfel, disocierea ca formă de apărare servește „dubla funcție” de a permite persoanei să se îndepărteze de situația traumatică în momentul producerii acesteia, precum și să amâne confruntarea cu semnificația și implicațile acesteia (p. 272).
Interesant în cazul fenomenului disocierii este discontinuitatea produsă, în special în procesul de stocare mnezică a amintirii evenimentului traumatic, care, la rândul său, „poate fi privită ca o discontinuitate apărută subit în trăire” (ibid.). Detașarea parțială ori chiar amnezia totală sunt „mecanisme mintale” ce oferă persoanei posibilitatea de a compartimenta experiența, protejând astfel sinele de durerea produsă.
Disocierea şi mecanismele neuronale
Numeroase studii au cercetat motivul pentru care unele persoane disociază și altele nu, fiecare găsind diferite tipuri de răspunsuri, printre care și diferențe date de fiziologie cât priveşte disocierea. Astfel, volumul hipocampului pare să influențeze tendințele disociative, în sensul în care un volum hipocampal mai redus se asociază cu tendințe disociative mai crescute.
O posibilă explicație a acestei legături rezidă în funcția de bază a hipocampului, anume de stocare și de recuperare a amintirilor. Este lesne de dedus faptul că un volum mai mic al hipocampului poate afecta funcționarea acestuia, cu repercusiuni în procesele mnezice. Totdată, asocierea cu niveluri crescute de stres contribuie la desfășurarea unor serii de procese fiziologice ce determină atrofierea hipocampului:
Dacă un stres foarte mare asociat cu evenimentul traumatic va închide efectiv hipocampul, memoria autobiografică a acelui eveniment va fi compromisă (p. 273).
Detașarea disociativă reprezintă unul dintre răspunsurile defensive comune în fața traumei, având drept scop ținerea la distanță a emoțiilor intense. În acest mecanism de apărare, câmpul conștiinței este îngustat, ceea ce determină o scădere semnificativă a capacității de recunoaștere a contextului, interferând astfel cu „procesul de codare elaborativă a memoriei”. Lipsită de această capacitate de gândire reflexivă, necesară stocării, „memoria nu este integrată în narațiunea autobiografică” (ibid.).
>> Cea mai puternică traumă – trauma absenţei naşterii?
Mai mult, sunt studii care indică posibilitatea ca fenomenul detașării disociative să ducă la probleme de „disconectivitate corticală”, interferând cu funcții cognitive mai înalte precum limbajul, ceea ce poate explica incapacitatea de elaborare verbală a experiențelor trăite și atât de frecvent întâlnite în cazul persoanelor diagnosticate cu tulburare de stres posttraumatic.
NEWSLETTER Cafe Gradiva
peste 3 000 de abonaţi
Aflaţi pe email despre evenimentele, articolele, ideile şi interpretările cu sens.
EMAILUL DV.
Modelele de reprezentare a amintirilor traumatice care au fost propuse țin cont și de măsura activării neuronale observate, cu implicații și asupra funcțiilor cognitive anterior precizate. Astfel, „amintirile care sunt accesibile verbal par să fie mai puțin dependente de stimuli și situații, în timp ce amintirile traumatice par incontrolabile, inconștiente și dependente de stimuli” (p. 274), ceea ce explică în mare parte fenomenologia tulburării de stres posttraumatic.
Nu în ultimul rând, „aceste din urmă amintiri” sunt asociate cu disfuncții ale organelor cerebrale precum amigdala, talamusul și cortexul senzorial primar, toate afectate și deconectate de la ariile cerebrale mai înalte (hipocamp, cortex prefrontral, zonele limbajului) care ar putea inhiba activitatea haotică și incontrolabilă (ibid.).
Se remarcă așadar că, în ciuda utilității sale pe termen scurt, ca mecanism de apărare, disocierea reprezintă un mecanism disfuncțional pe termen mediu și lung, limitând „capacitatea creierului de a înfrunta amintirile traumatice” (p. 273).
>> Franz Ruppert despre traumă şi psihoterapia traumei
Bibliografie: Glen O. Gabbard, Tratat de psihiatrie psihodinamică, Editura Trei, Bucureşti, 2007, pp. 272-274
Foto: Velizar Ivanov pe Unsplash
