Terapeuta Isabelle Filliozat afirmă în cartea Emoţiile copilului:

Depresia capătă culoarea tristeții, însă nu este o tristețe vindecătoare. Este un blocaj de emoții amestecate.

Cu toate că suntem la curent cu simptomatologia depresivă tipică în ceea ce privește adultul, depresia la copil se prezintă, de cele mai multe ori, mascat.

Conformismul, cumințenia excesivă sau agitația sunt doar câteva dintre disimulările depresive ale copilului și care, de multe ori, sunt fie trecute cu vederea, fie etichetate în mod greșit drept tulburări hiperactive.

Când un copil este prea cuminte sau prea strălucit la școală,

continuă autoarea, puțini își fac probleme, deși pasivitatea și docilitatea sunt unele dintre cele mai comune măști ale depresiei copilului:

Copilul este viu. Dacă este prea docil, prea cuminte, înseamnă că-și reprimă o parte din vitalitate.

Un copil depresiv este un copil care suferă.

>> Depresia la copii – ce ne spun cele mai recente studii

Suferința unui copil aflat în depresie reprezintă o suferință extremă și este o povară emoțională care în fond nu-i aparține. Este suferința unui copil care nu simte că are dreptul să se exprime, „patul pentru depresie” fiind așternut „de imposibilitatea de a vorbi, de a spune ce are pe suflet.”

Dat fiind și specificul vârstei de dezvoltare (vârstele copilăriei), una dintre formele pe care le îmbracă depresia la copil este cea a hiperactivității, mascând cu atât mai tare problema de fond. Copilul încearcă în acest fel să-și externalizeze suferința, trăgând un semnal de alarmă asupra realității: este nefericit și o bună parte din responsabilitatea pentru această suferință o poartă mediul (familial, școlar) în care copilul trăiește.

De cele mai multe ori, hiperactivitatea și agitația ce maschează depresia la copil degenerează în violență, atunci când cei din jur refuză să asculte (nu doar să audă!) acest strigăt mut, disperat al copilului. Intervențiile la nivelul comportamentului și mai ales doar la nivelul copilului (fără a luat în calcul familia și dinamica emoțională a acesteia), cuplate adesea în mod nefericit cu pedepsele, nu fac decât să adâncească suferința și să înăbușe exprimarea emoțională.

Concluzia pe care copilul o trage este poate paradoxală pentru noi, însă pentru el este perfect logică: de vreme ce nu-și permite să-și conteste părinții, atunci preferă să se acuze pe el. Se consideră pe sine rău, preia asupra sa vinovăția și ajunge să introiecteze o imagine distorsionată atât despre propria persoană, cât și despre ceilalți:

Dacă părinții îl lovesc, asta nu se întâmplă pentru că ei sunt violenți, ci pentru că el este rău.

>> Anxietatea copiilor scade dacă au un câine de companie

Depresia la copil – simptome

Isabelle Filliozat menționează o serie de unsprezece simptome care sunt indicatori frecvenți pentru depresia la copil:

• nu râde;
• nu-l interesează nimic. „Nu știu ce să fac”;
• se plictisește;
• este considerat cuminte, prea cuminte;
• probleme de somn și alimentație;
• tulburări de comportament;
• nevoie de stimulări violente, de adrenalină: coca-cola, zahăr, desene animate violente…;
• eșec școlar;
• neglijarea sau dedicarea exagerată studiului… atenție la notele constant prea mari!;
• se plânge adesea că este obosit;
• se îmbolnăvește des.

De-primarea? Este opusul ex-primării. Energia vitală este închisă. Furia, ex-primarea frustrării, a lipsei, a rănii, este reprimată. Cu cât furia se ex-primă mai mult, cu atât de-presia se reduce.

Însă toate aceste emoții blocate au nevoie nu doar să se facă auzite, ci și ascultate. Și, din nefericire, aici este punctul în care majoritatea adulților responsabili de copil (părinți, educatori, uneori și specialiști) eșuează, adeseori având chiar cele mai bune intenții.

>> În completare pentru depresia la copil citiţi şi Anxietatea la copii poate fi prevenită de părinţi

Bibliografie: Isabelle Filliozat, Emoțiile copilului: Cum să-i înțelegem limbajul, râsul și plânsul, Editura Trei, Bucureşti, 2021, pp. 205-215.

Foto: Fateme Alaie pe Unsplash