Preiau o antipatie a colegei aipsarde Simona Antonescu şi o transcriu ca nedumerire: ce înseamnă cuvântul „psihanalizabil” pentru autorii de presă şi de net?

Aşa cum m-am lămurit după câteva lecturi ale „psihanalizabilului”, cuvântul este folosit atunci când: (1) Autorul vrea să sugereze existenţa unei realităţi spirituale (situaţie, context, evoluţie) aflată dincolo de ceea ce percepem în mod obişnuit, cel mai adesea de natură psihică, şi adresează astfel un îndemn la interpretare care mărturiseşte despre o neputinţă, momentană sau mai degrabă definitivă, de a proceda el însuşi la această operaţie. Într-un sens prost românesc, filosofard, chestiunea pare metafizică (amplificată, misterios, de perpetua suspendare a interpretării) acolo unde ea este doar una curentă de vocabular şi de psihanaliză culturală. (2) Autorul doreşte să amendeze o persoană cu porniri joase, reprobabile. Această utilizare nu este străină de caricaturile interbelice ale psihanalizei care circulau prin mediile intelectuale şi de presă (reziduale încă în anumite cercuri din anii ’80 şi ’90, în care se intenţiona să se facă fie „filosofie cu istoria filosofiei”, fie „filosofie cu ştiinţe”, psihanaliza strecurându-se cu greu ca ştiinţă şi doar cauţionată de „filosofia înaltă”). (3) Autorul intenţionează să injurieze o persoană şi o face în manieră „contemporană”, patologizând, substituind cuvintele „nebun” sau, câteodată, „prost”. După gust, se sugerează şi faptul că autorul ştie mai multe decât vrea să ne spună despre problemele incriminatului. (4) Autorul doreşte să-şi atribuie o competenţă tentantă, despre care are numai o vagă idee (şi de care se simte, eventual, atras; se ştie, o atracţie îndelungată, dar nesatisfăcută faţă de un domeniu creează la un moment dat iluzia proprietăţii lui). (5) Autorul, un dilettante (în sensul bun), are o idee corectă, deşi aproximativă, despre interpretarea de tip psihanalitic. (6) Autorul chiar ştie despre ce scrie.

Cele mai multe sensuri dintre cele de mai sus (lista fiind deschisă) se amestecă în diferite proporţii şi nuanţe. Aceste sensuri au ca notă comună tendinţa de a incrimina (o persoană), ceea ce, în absenţa unei minime cunoaşteri a ideilor specifice, nu putem numi nici măcar psihanaliză sălbatică. Alte accepţiuni reflectă tendinţa de a explica (o situaţie), dar numai ca proiect minimal, ca punct final al unei idei ce nu mai poate fi continuată. Într-un fel sau altul, psihanaliza este instrumentalizată pentru scopuri ce nu-i sunt proprii, de unde am putea deduce că „psihanalizabilul” ţine la distanţă psihanaliza de majoritatea celor care îl văd în jur. „Psihanalizabilul” reprezintă suprafaţa interesului psihanalitic, contactul cel mai superficial posibil cu psihanaliza. „Psihanalizabilul” este distanţa maximă la care te poţi păstra faţă de psihanaliză având-o totuşi în vedere. E întâlnirea de gradul III cu propriile proiecţii. Sau unitatea minimală de interes psihanalitic, aproape golită de conţinut şi mai mult lingvistică, monedă de schimb pentru diverse alte interese. Evident că, pe de altă parte, este vorba şi despre o ambivalenţă fundamentală încapsulată de acest termen, din moment ce este preferat altora. Aici ar merita insistat.

Ceea ce mă intrigă este migrarea termenului în afara lexicului psihanalitic, resorturile socio-culturale ale acestei aventuri. Cred că are sens să pornim de la statistică pentru a putea apoi psihanaliza „psihanalizabilul” – mai degrabă decât de la sensul mărunt, intrinsec psihanalitic.

Pentru a da şi exemple – circumscrise ele uneia sau alteia dintre cele 6 accepţiuni – voi reveni curând cu o mică antologie Google a „psihanalizabilului” contemporan.