Discutăm cu lect. univ. Simona Antonescu, autoarea unor lucrări de psihanaliză culturală, despre felul în care este percepută psihanaliza de mediile intelectuale româneşti – în emisiunea Dosarele PSI, la Radio România Cultural, sâmbătă, 27 ianuarie, ora 18:15.
De pildă, unul dintre autorii de pe internet se exprimă astfel: “Nu te supăra […], dar poezia [ta] mi se pare de un patetism psihanalizabil.” La care cel care ar fi trebuit să se supere răspunde întrucâtva derutant: “Nu mă supăr […] şi mă bucur că poezia e psihanalizabilă. Cred de altfel că toate poeziile ar trebui să fie psihanalizabile, pentru că altfel nu ar mai fi poezii. Dacă ar fi scrise de fierul de călcat sau maşina de uscat rufe, ar fi, de bună seamă, greu de psihanalizat.” Un alt autor ne informa nu demult: “Acum primesc colindători, de la studenţi la Teologie la copiii vecinilor, dar am altă ciudăţenie: îmi place să-i ascult, dar nu ţin să-i văd. Cred că sunt psihanalizabil.” Un curs universitar online ne oferă următoarele indicaţii din care se poate deduce o… abisală onestitate a autorului: “Puteţi folosi elementele unor formulare pentru hyperlink-uri, dar nu aveţi nevoie de asta. De ce ţin neapărat atunci să le mai prezint? Nu ştiu, probabil că e ceva psihanalizabil.”
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Eu cred ca termenul „psihanalizabil”, asa salbatic cum suna, provine dintr-o realitate clinica vulgarizata de profani. Intr-o cura psihanalitica, exista o parte introductiva numita „interviu preliminar” care are ca scop identificarea compatibilitatii pacientului (sau mai bine zis, viitorului pacient) cu acest demers. De exemplu, un pacient „nepsihanalizabil” ar fi o persoana care nu are deloc capacitatea de autoreflectie, adica isi plaseaza exclusiv in exterior cauza problemelor, venind la psihanalist cu „cererea” de a-l ajuta sa-i schimbe pe cei din jur. Aceasta ar fi, dupa parerea mea, „originea” cuvantului, dar, desigur, aici sunt foarte multe de spus.
Cu alte cuvinte, cuvântul-etichetă „psihanalizabil” este întotdeauna o expresie a psihanalizei sălbatice? Mai ales prin orientarea sa îndeobşte către alţii, prea rar către sine. Mă rog, mai funcţionează şi ca apreciere „estetică”, precum în jurnalul cuiva care spunea despre poetul Leonid Dimov că „este psihanalizabil, deci pe gustul meu”… „Psihanalizabil” cred că înseamna aici „abisal”, ori cu un nivel de semnificaţie suplimentar faţă de alţii. Dar vorba Simonei Antonescu în emisiunea de sâmbătă: „psihanalizabilul” promite explicaţia, dar în fapt o suspendă. Când auzi despre cineva sau ceva că e „psihanalizabil”, poţi fi sigur că nu mai urmează nimic, ca şi cum cuvântul ar fi în sine o explicaţie.
Da, ideea de „salbaticie” tot in clinica isi are originea pentru ca este salbatic, de exemplu, ca omul sa fie „psihanalizabil” iar psihanalistul, cu apararile sale, sa il considere „nepsihanalizabil” cand de fapt poate ca nu el este psihanalistul potrivit pentru acea persoana. Exista destul de putine persoane carora nu li s-ar potrivi cel putin o psihoterapie psihanalitica, dar trebuie sa isi gaseasca psihanalistul potrivit. Ca sa fii cu adevarat “nepsihanalizabil” este groaznic. Demersul in sine, desigur, atunci cand ti se potriveste, reprezinta din toate punctele de vedere o investitie semnificativa si cu rezultate serioase.
Dar, revenind la psihanaliza aplicata cultural/social, este clar ca insusirea sau calitatea de „psihanalizabil” este atribuita in mod salbatic aspectelor pe care „as fi in stare sa le vad”… fata de „nepsihanalizabil”, aspectele din care „n-as putea scoate nimic subtil”… De fapt, in spatele oricarei opere sta o structura psihica ce a creeat-o, iar semnificatiile, daca eu nu le vad, nu inseamna ca nici nu exista. Ce ar insemna o opera la care “se preteaza” sa fac psihanaliza aplicata? Astfel pusa problema, nu putem deduce decat ca persoana ce-si pune aceasta intrebare are in minte o poveste sablon (de regula, oedipiana…) peste care vrea sa suprapuna interpretarea psihanalitica a oricarei opere facand abstractie de varietatea continuturilor ce se pot intalni in fiecare caz (“caz” de psihanaliza aplicata…) in parte. Astfel, “psihanalizabila” va fi numita o opera cu care va fi mai usor de facut acest exercitiu, respectiv “nepsihanalizabila”, o opera mai abstracta, ce nu pune in scena in mod direct o poveste oedipiana, de exemplu.
georgiana