Nu sunt sigură că termenul [psihanalizabil] face parte din lexicul psihanalitic, pentru că psihanaliştii, ocupându-se cu psihanaliza, ar fi puţin tautologic să spună despre ceva că este „psihanalizabil”.

Există acum o tendinţă de a accepta o psihanaliză redusă, adică reductibilă la lucruri care nu mai deranjează. […] Mie mi se pare că dacă psihanaliza nu-şi păstrează o parte din radicalitatea ei, îşi pierde sensul – şi ne întoarcem la cuvântul acesta pe care putem să-l spunem: „psihanalizabil” – fără nici o problemă; nu îl angajează cu nimic pe individul care-l spune. Este o exprimare la nivel superficial, puţin misterioasă. Sigur, este şi o exprimare răutăcioasă. Din câte am observat, se referă la o acţiune presupus secretă a individului. Ea spune despre ceva că este „psihanalizabil” pentru a atrage atenţia că poate, că are puterea să dezvăluie acest lucru. Sau că a ghicit acest dedesubt ascuns şi întotdeauna ruşinos, murdar…

De fapt, nu-i o dezvăluire. E o ameninţare cu dezvăluirea. Pentru că fraza se termină aici. Individul care a spus despre ceva, cineva sau acţiunea cuiva că sunt „psihanalizabile”, nu explică niciodată de ce. Tocmai când ai fi mai curios, nu-i aşa? Şi când ai aştepta să vezi ce se întâmplă. Este o ameninţare implicită: „Vezi că pot eu să spun despre tine anumite lucruri! Am o anume putere asupra ta!” Am întâlnit sintagma chiar şi în mediile intelectuale care, să zicem, poartă discuţii politice. Pare să fie un fel de ameninţare sau, uneori, un fel de insultă aruncată adversarului. O ameninţare – cu o dezvăluire care nu vine niciodată.

Mai e ceva. Se spune de obicei: „lesne psihanalizabil”. Cred că sintagma derivă tot din această fantasmă a omnipotenţei. Cel care spune: „lesne psihanalizabil” nu cred că vrea să spună că ideea asta i-a trecut oricui prin minte, ci că pentru el, un fel de detectiv al sufletelor, ea este foarte evidentă. „Ceea ce pentru alţii este ascuns, pentru mine este foarte evident. Am o vedere mai pătrunzătoare.”
Ce fel de dezvăluire? O dezvăluire a unor probleme care uneori sunt chiar evidente. De pildă, o bănuială despre sexualitatea cuiva, care în sine poate să nu fie patologică. Cazul interesului unui bărbat pentru o femeie. Deci în loc să spun: „X zâmbeşte când o vede pe Y”, spun: „Am observat cum o priveşte X pe Y – ceea ce este perfect psihanalizabil” (sau „lesne psihanalizabil”).

Generaţii întregi şi-au făcut „cultura psihanalitică” pe de o parte din negarea psihanalizei ca disciplină burgheză, pe de altă parte din negarea ei doar parţială: a existat totuşi un curent printre intelectualii care erau cât de cât la curent cu mişcarea europeană. Au fost puşi la curent cu ceea ce s-a numit sociopsihanaliza, psihanaliza marxistă, atunci când a fost o perioadă de dezgheţ.

Şi apoi, din filme. Cred că psihanaliza noastră, ceea ce circulă acum, ceea ce ştim la suprafaţă, la nivel cultural larg, în România, este psihanaliza de filme şi, eventual, psihanaliza de cărţi. Când mai apare câte un personaj ambiguu într-un film poliţist… Deja mi se pare că acela care a citit cartea lui Marie Cardinal [Cuvinte pentru a fi spuse] este evoluat, calificat…

Asta este nenorocirea, că ajungem [din nou] la o boală de care încercăm să scăpăm de un secol şi jumătate, adică la formele fără fond. Mulţi dintre intelectualii mai vechi, din generaţia anterioară mie sau din generaţia mea (şi, spre regretul meu, şi dintre cei mai tineri) preiau acest vocabular – pentru că face parte, uneori, chiar din vocabularul de bază al disciplinelor umaniste (când vorbeşti despre motivaţii inconştiente etc.), pe de altă parte nu merg la sursă; nici nu-i interesează, de fapt. Rămân la suprafaţă cu însuşirea acestui vocabular pe care, în anumite contexte, îl pot folosi destul de corect, dar cu o anume viziune despre psihanaliză, cea despre care am vorbit: de filme sau de zonă a oamenilor bolnavi…

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii