Valentin Protopopescu, „Consemnarea ca psihoterapie reuşită” (recenzie la cartea Eu – şi el. Însemnări subiective despre Ceauşescu de Ion Ianoşi) Deceptionat de trecut si dezamagit de prezent, intelectualul de stanga care este Ion Ianosi arunca in fata unui public inca nepregatit aceasta carte speciala si curajoasa. O face fara iluzii si fara sperante. O face pentru ca asta crede ca e datoria unui intelectual autentic: sa consemneze si sa analizeze fara parti pris. Si facand aceasta, Ion Ianosi realizeaza o dubla performanta: nu-si tradeaza vocatia de-o viata; exorcizeaza raul care l-a desfigurat decenii la rand. Aproape ca intr-o psihanaliza reusita…
Actualitatea lui Freud in hipermodernitatea noastra sta poate in aceea ca am mai putea inca spune: „despre tot ceea ce nu este trecut in codul numeric personal si mai ales ce se va intampla atunci cand granitele vor fi sterse, intrebati-l pe Freud!”
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Am citit articolul Izabellei. Primele paragrafe mi s-au parut putin cam greu de inteles. Mi-au placut ultimele doua, cele in care face o foarte interesanta legatura intre metecul in fapt autohton Oedip si inconstientul nostru autohton si metec in acelasi timp si apoi intre era in care traim si Memento. Ideea merita dezvoltata mai mult. Ca si inconstientul, ca si Oedip este alungat si repudiat pentru a se intoarce apoi in „cetatea” constiintei ca un metec. Ca asta este marele paradox al dorintei inconstiente: ca e autohtona, dar nu e recunoscuta ca atare. Si oricum, inconstientul nu poate fi pus in termeni logici tocamai pentru ca el asculta de o logica psihologica. Cu alte cuvinte o dorinta, ca sa fie dorinta trebuie ca eu sa o recunosc ca atare. Daca eu nu o recunosc ca dorinta, ea nu mai e, teoretic, dorinta. Si totusi este dorinta mea, chiar daca eu o tratez ca pe un metec. Contradictiile care se nasc in interiorul aceluiasi eu fac foarte greu de stabilit identitatea personala. Si, din acest motiv, pun multe probleme teoriei: o fiinta este ghidata de inconstient ca de o forta paranormala. Ce legitimitate mai are ceea ce afirma ea in mod constient? O acceptare neconditionata a acestui tip de determinism (absolut tot ceea ce spun si fac nu este in realitate rezultatul unui proces rational, nu este o initiativa ci un raspuns la un stimul al inconstientului) ne angajeaza pe taramul unui relativism destul de absolutist in felul sau. Astfel, daca cineva iti spune, „Cred ca o sa vina avalansa” tu ii raspunzi: „cred ca e dorinta ta inconstienta ca avalansa sa vina si sa ne omoare pentru ca te simti vinovata si vrei sa fii pedepsita” ajungi prin genul asta de interpretare exact la problema: unde mai sunt faptele, unde mai e realitatea, si, in cele din urma, unde mai e ratiunea?
Draga prietene,
Ceea ce Eul afirma in mod constient se legitimeaza astfel:
– fie este in acord cu Inconstientul si atunci avem de-a face cu o manifestare autentica a Eului (ceea ce numim „el insusi”),
– fie contrazice continuturile inconstiente, caz in care Eul se apara de acele continuturi indezirabile care l-ar face constient de culpabilitatea sa, de exemplu, desigur, aceasta fara a eluda culpabilitatea inconstienta ci doar pe cea constienta.
Referitor la contactul cu realitatea externa, nu stiu ce ma face sa cred ca intrebarea ta porneste de la premisa ca numai partea constienta a aparatului psihic este in contact cu aceasta realitate, iar cea inconstienta nu…
Hai sa vedem exemplul cu avalansa! Acel raspuns prezumptiv este intr-adevar o interpretare, facuta de receptor, a motivelor inconstiente care il fac pe acel cineva sa spuna ca vine o avalansa. Cum arata aceasta interpretare pe care o ofera receptorul drept raspuns? Exista doua variante:
1. Aparatul psihic al receptorului nu este in contact cu realitatea externa si implicit nici cu cea interna (adica nu face distinctia intre cele doua realitati). El se teme atat de tare de venirea avalansei incat neaga semnalul emitatorului, oferindu-i acest raspuns in timp ce este acoperit de zapada.
2. Aparatul psihic al receptorului este in contact cu realitatea externa si realizeaza ca este imposibil sa apara o avalansa (de exemplu, daca cei doi se afla intr-o incapere…). In acelasi timp, incearca sa se puna in contact si cu realitatea interna a emitatorului lansand o interpretare care poate fi ori adevarata, ori falsa (in cazul in care, de fapt alte motive inconstiente l-au facut pe emitator sa afirme asta).
Si ca sa raspund si la o eventuala viitoare intrebare a ta care ar putea decurge din ceea ce am spus eu, hai sa ne intrebam ce ne face atunci sa fim sau nu in contact cu realitatea externa si cu cea psihica, proprie (nu mai vorbesc si de cea psihica a celorlalti…)! Raspunsul e simplu: gradul de maturitate emotionala. Vrei sa vorbim mai mult despre asta?
Georgiana Branisteanu
Ceea ce incercam sa fac in prima parte era o analiza conceptuala minimala a enutului „Am o dorinta inconstienta” sau „Am un inconstient”. Acestea sunt enunturi foarte des utilizate, dar care ridica o serie intreaga de probleme: cum poate fi evidentiata existenta inconstientului? (si aici sunt o serie intreaga de probleme legate de legitimitatea asumptiei ca statutul ontologic al unei entitati poate fi legitimat prin efectele sale, in cazul acesta visele), cum pot eu sa am dorinte pe care nu le recunosc ca dorinte? cine este in masura sa imi spuna ca eu am dorinte pe care el le vede dar eu nu le vad? (vezi „pata oarba” din analiza tranzactionala, sau zona pe care o vad altii si tu nu o vezi) Desi este foarte comod sa ne bazam pe intelesul intuitiv al unor enunturi de tipul celor mentionate este foarte interesant un exercitiu de reflctie asupra lor. E drept, asta nu e psihanaliza, intrucat discutia e mai degraba la un nivel metateoretic. Dar probabil ca suntem „victmele” unui determinism social care ne face sa reactionam prin prisma scolii de gandire in care ne-am format.
„nu stiu ce ma face sa cred (nici eu, nu stiu ce te face sa crezi,dar poate discutand ne dam seama :)) ca pornesti de la premisa ca numai partea constienta a aparatului psihic este in contact cu aceasta realitate, iar cea inconstienta nu…” Atentie, in genere cred ca e bine sa ridicam probleme si nu sa dam solutii. Departe de mine ideea de a considera ca ma aflu in contact cu realitatea doar cu partea constienta. Ar fi extrem de usor de contraargumentat in acest caz. Problemele asupra carora atrageam atentia erau:
– daca asum faptul ca eu am un inconstient, care este rolul sau in determinarea motivelor actiunilor mele (Vezi Gilbert Ryle, conceptul „The fantom in the car”): sunt eu o masina pe care inconstientul o conduce? (aici sunt o serie intreaga de probleme legate de teoriile cauzaliatii in genere si cele ale cauzalitatii menale in special)
-cine este in masura sa interpreteze motivele actiunii mele, dat fiind ca doar eu am acces la propriile stari subiective? (vezi problemele din filosofia mintii legate de „qualia”)
– legitimeaza asumarea existentei inconstientului situatiile in care in loc sa ne concenttram atentia in directia indicata de emitatorul unui mesaj ii raspundem cu argumentel de tipul: „nu esti suficient de matur emotional, iti descarci niste frustrari, etc”.
Un ultim gand: unul dintre pericolele cele mai mari in producerea unui argument este regresul la infinit. Daca eu dau o explicatie de tipul: „X si-a omorat mama pentru ca a avut un tata agresiv, sau nesuportiv sau …” nu risc tocmai regresul la infinit? Adica „X e agresiv pentru a avut un tata agresiv care a avut un tata agresiv, care a avut un tata agresiv.. etc” Asadar, vorba unui prieten, „Burebista e de vina!” Nu? 🙂
Uau, cate aparari…
Cred ca oricine isi poate da seama ca nu e treaba prea seriosa din start,de la analiza minimala a conceptului aplicata unui … enuntz 🙂
Gigi Contra
Inteleg ca intrebarea este in ce masura zona inconstienta a aparatului psihic imi influenteaza alegerile. Asa este?
Si asta printre altele. Adica discutia se incscrie in cadrul mai amplu al teoriilor cauzalitatii si in cel mai specific al teoriilor cauzalitatii mentale.
Adica am intrebari generale in teoria cauzalitatii (inca de la Platon citire) de tipul: acum ca eu stau jos pe scaun ce ma face sa stau aici? Muschii, sistemul meu osos, vointa mea? Am spune ca toate la un loc fiindca sunt toate conditii necesare dar numai impreuna devin suficiente pentru rezultatul final: actiunea mea de a sta pe scaun.
Si aici apar o serie de probleme:
care este relatia dintre mine si actiunea mea: problema atribuirii agentului (agency in engleza). Pe ce ma bazez cand spun ca actiunea de a scrie acest raspuns este a mea?
este vorba despre o relatie de cauzalitate in sensul in care A cauzeaza B in realitate sau doar in mintea mea? Pentru ca (vezi Hume) eu observ o conjunctie constanta intre doua evenimente si tind sa proiectez in realitate o conexiune care exista de fapt doar in capul meu?
cum putem individua actiunile? Recunoastem inuitiv ca realitatea este un continuum si ca ceea ce numim „actiune” este un decupaj mai mult sau mai putin arbitrar pe care il facem cu ajutorul conceptelor in planul realitatii. Cum putem individua totusi o asemenea actiune.
Astea sunt doar cateva. Mai sunt, fireste, o multime.
Acum in ce priveste teoriile cauzalitatii mentale.
Sa spunem ca avem un model simplist in care actiunile sunt determinate de mintea mea.. Acesta este un model liniar de tipul A determina B.
Si aici apar o serie de probleme mai ales in cazul asumarii unui anumit tip de dualism minte corp. Daca mintea si corpul sunt doua categorii diferite, minea imateriala, corpul material, cum mai pot ele comunica: cum comunica si determina ceva imaterial ceva material (Aici e interesant efortul disperat al lui Descartes, care dupa ce postuleaza acest dualism sustine ca de fapt glanda pineala, hipofiza am zice azi, cred, face legatura dintre minte si corp). Acest tipar dualist al functionarii mintii a functionat multa vreme. Totusi, mitul mintii ca entitate imateriala, desi inca are multi adepti, pare sa piarda teren. Metafora „fantomei din masina” este maniera ironica in care Ayer incearca sa sintetizeze dualismul: corpul e o masina si mintea e fantoma care il conduce.
Acum in ce priveste teoria psihanalitica.
Se pare ca modelul cauzal nu se mai aplica intru totul. Adica, in inconstient sunt forte contrare a caror rezultanta (o imagine simplificata ar fi paralelogramul fortelor invatat in clasa a IX-a) de data aceasta determina actiunea. Avem pe de o parte rezultanta fortelor din inconstient si apoi rezultanta fortelor inconstient- constient. Dinamismul vietii mentale pare sa fie mai bine reprezentat in acet tip de teorie insa problema este ca odata ce acceptam, ca si in primul exemplu privind cauza pentru care eu stau pe scaun, ca exista factori care concura in determinarea unei actiuni este foarte dificil sa estimam ponderea lor.
Acum, ceea ce nu stiu eu si cred ca voi, cei care va ocupati mai indeaproape cu psihanaliza, este in ce masura acest tip de teorie poate fi pusa in corespondenta cu un model materialist al mintii. Teoriile materialiste asuma ca mintea este in fapt parcugerii de catre implusurile nervoase a unor trasee neuronale si ca, in principiu, e posibil sa se descopere o conexiune biunivoca intre aceste ganduri si aceste „evenimente mentale”. Un model idealist al mintii ar presupune ca aceasta este ceva inefabil care nu va putea fi in veci pus in legatura cu ceea ce se petrece in creier. In acest context, care este statutul inconstientului? Este el ceva inefabil? Sau dimpotriva, experimente stiintifice avansate ar putea sa il puna in evidenta?
O sa imi permit si o parere. Eu cred ca daca este ceva inefabil si de neanalizat in termeni stiintifici acest tip de conceptie ar angaja teoria psihanalitica (si ma scuzati ca fac referire la teorie in genere fara sensibilitate la zecile sau poate sutele de variante dezvoltate in timp) pe un teren destul de periculos. Aceasta deoarece am avea o teorie care nu face decat sa ia principiile unei religii dualiste de tipul crestinismului (Sine= Satana=rau, Supra eu= Dumnezeu= bine) si sa le internalizeze. Fireste, nici asta nu e putin lucru, dat fiind ca responsabilizeaza foarte mult individul: explicatii precum cele din celebra fabula „Mefisto” recitata de Toma Caragiu, „zice ca nu e el de vina, dracul l-a pus” nu mai pot functiona. Astfel, din perpectiva etica e un mare castig. Si totusi nu e chiar un castig, daca zic, „vai draga, n-am vrut, da inconstientu’ asta, bata-l vina… Da saracul, a avut un tata agresiv, hai sa nu-l bagam la parnaie, ci sa-l punem sa cultive panselutze”.
Spuneam ca ar fi totusi un castig pentru ca din perspectiva pasiva asumata de o anumita conceptie din crestinism in care omul e un fel de carpa de care trage cand o forta cand alta (si care constituie logica explicarii posedarii de diavol), omul trece la o perspectiva ceva mai activa in care asuma ca pornirile sunt ale lui. Totusi problema mea este. Daca incercam sa inconjuram inconstientul de un soi de nimb si sa spunem ca nu prea avem cum sa ajungem la el cum mai putem sa depasim modelul „carpei” asumat de anumite conceptii, sa le spunem superstitioase sau primitive, ale crestinismului. Cum ajuntem noi din carpa pasiva la arbitrul constient si rational. Eu cred, ca ideal ar fi sa avem un judecator rational care sa cantareasca in permanenta argumentele sau impulsurile venite din cele doua directii diferite.
In fine, am scris cam mult, dar sper ca macar cateva dintre problemele ridicate sa va trezeasca interesul.
mc
„acum ca eu stau jos pe scaun ce ma face sa stau aici? Muschii, sistemul meu osos, vointa mea?”
sa va spun o chestie interesanta. in psihologia contemporana din tarile civilizate (smile), nu mai exista conceptul de vointa. demonstratia este simpla de tot. ceea ce sustine un comportament sau un gind este amorsat de stimulii externi sau interni si este sustinut de consecinte, luate in termeni de beneficii(inclusiv gindurile irationale). asadar, ceea ce te tine pe scaun este simplu fapt ca de la faptul de a sta pe scaun ai cele mai mari beneficii in acest moment. luati orice exemplu din lumea asta si judecati-l in termeni de consecinte echivalate in beneficii si veti vedea ca ele sint raspunsul comportamentului respectiv, chiar daca beneficiile sint dintre cele mai surprinzatoare, sigur, este foarte posibil ca deseori sa nu ne putem da seama care sint beveficiile reale ale unui comportament. si de aceea e bine sa mergem la cineva care stie sa vada in locul nostru aceste beneficii.
p.s. dar am uitat sa scriu tocmai concluzia. concluzia este ca nu vointa ne face sa stam pe scaun, de ex., ci beneficiile pe care le obtinem din faptul de a sta pe scaun. sintem motivatiu sa stam pe scaun pt. ca astfel obtinem cel mai mult aici si acum, si nu stam pe scaun pt ca avem vointa de a sta pe scaun.
draga mc,
incerc sa dau un raspuns scurt, asa cum am facut si mai sus, intrebarilor tale, fara sa o iau pe subpuncte.
se vede ca te-a convins filosofia mintii si ca incerci sa mergi pe logica conceptelor ei. dar filosofia mintii spune in acelasi timp si ca… nu putem stii ce anume este in mintea unui pisici sau ce anume inseamna conceptul de rosu pentru altcineva in afara noastra. raspunsul sintetizator la intrebarile tale sta in conceptul de inconstient, in sens global. inconstientul este un atribut al tuturor celor trei instante, sine, eu si supraeu. in toate cele trei se afla cite o zona inconstienta care poate fi cunoscuta, deci facuta sa devina constienta, in cadrul specific al unei relationari psihanalitice, care tocmai asta isi propune, sa faca inconstientul constient, lucru din care deriva eficacitatea terapeutica a psihanalizei. fortele acelea irationale si dorintele de care nu ne dam seama cu toate ca sint ale noastre au un sediu si el este inconstientul. instanta care mediaza intre sine, supraeu si realitatea externa este partea constienta a eului. el poate media cu atit mai eficient cu cit partile inconstinete sint aduse in constientza. cu cit teritoriile necunoscute care ne invadeaza devin mai restrinse ca intindere, cu atit creste forta eului constient, care pune ordine rationala in psihismul nostru. deci liberul arbitru tine de forta eului, forta care se rezuma in cantitatea de inconstient devenita constienta. or asta se cheama, in cele din urma, maturizare.
demersul psihanalitic este fascinant si nu poate fi inteles din carti, decit in cabinet, cind materialul compozitional al pacientului este pus la lucru si cind schimbarile se simt in experienta personala, pe propria piele, cum se numeste. altfel, ramine un minunat subiect de speculatii teoretice.
in privinta validarii stintiifice a teoriilor samd, trebuie sa stii ca deocamdata stiinta nu a ajuns pina acolo incit sa poata fi capabila sa valideze cu instrumentele ei toate realitatile acestei lumi, cu atit mai putin ale psihismului, aceasta substanta atit de abstracta. stiinta este limitata. pulsiunea nu poate fi masurata, dar asta nu atesta inexistenta ei. sa spui ca pulsiunea nu exista (fiind energie) pt ca nu poate fi masurata stiintific se cheama reductionism.
in mare, cam atit am vrut sa-ti lamuresc. nu stiu inc e masura am si reusit.