Discutia propriu-zisa a inceput cu prezentarea mea, prezentare care si-a propus sa reconstituie argumentul lui Žižek din eseul Singurul aproape bun este un aproape mort. Am avansat ideea ca, intr-un mod oarecum atipic, argumentul lui Žižek nu poate fi reconstituit decat de la coada la cap, adica dinspre paragrafele finale spre titlu. Astfel, daca luam in considerare afirmatiile de final, Žižek avanseaza cumva ipoteza ca pe masura ce mijloacele de comunicare tind sa rupa distanta dintre oameni, cu atat aceasta distanta creste mai mult. Intuitia sa psihanalitica de la baza acestui argument este aceea ca societatea capitalista tarzie (desemnand prin aceasta societatea occidentala contemporana) este in fapt una narcisica ce nu permite manifestarea placerii celuilalt in detrimentul placerii altora. In felul acesta, atat discursul despre toleranta, cat si corectitudinea politica isi propun egalizarea tuturor diferentelor, adica a tot ceea ce se poate numi placerea celuilalt invadanta peste placerea mea.
Prin apelul pe care il face la argumentul „simplu” al lui Kierkegaard, anume acela ca diferentele nu pot fi sterse decat prin moarte, Žižek se plaseaza indirect in pozitia neasumarii acestor tipuri de discurs egalizatoare. Atitudinea lui in genere este de a puncta necesitarea „radicalizarii” – si cumva cam pe aceeasi linie merge si aici, unde incearca sa arate ca rasturnarea valorilor si amalgamarea cadrului privat cu cel public sunt aberatii ale sistemului, anomalii etc., ce imping indivizii spre a-si ridica ziduri din ce in ce mai inalte si mai groase intre placerile, suferintele si dorintele lor si cele ale celorlalti.
Anomalia cea mai nefireasca este in cele din urma aceea ca acest sistem face ca de fapt fiecare sa functioneze in social ca un mort, ca un individ fara atribute, fara placeri, caruia i se interzice in permanenta sa se exprime si sa fie ceea ce este: de exemplu un fumator, o cantareata de culoare, un exhibitionist, un voyeurist etc. (In comunicare se vorbeste despre „regula mortului”, care precizeaza ca trebuie sa ii dai unui individ o alternativa comportamentala, ci nu doar sa ii interzici sa NU faca ceva, caci sa NU faca ceva poate si un mort. Žižek nu vorbeste despre asta, dar lasa sa se inteleaga ca odata ce ajungi sa spui : „Nu fuma aici!”, il transformi pe celalalt intr-un mort. Reactia lui organica va fi cea de a nu accepta asta, dar cu toate acestea el se va izola din ce in ce mai mult.) Astfel ajungem catre primele paragrafe ale textului, unde ni se spune explicit ca societatea contemporana cunoaste un dezinteres si o necunoastere fara precedent a experientei Celuilalt.
Din acest punct, discutia psihanalitica s-a axat pe problematica celuilalt. Georgiana a precizat ca Celalalt la Lacan (autor numit explicit de Žižek in primul paragraf) este un alt psihic structurant, sau mai bine zis in care subiectul se structureaza. Este alteritatea proxima, sau proximitatea care structureaza. Žižek foloseste conceptul de Celalalt in acest sens lacanian si pe baza lui el afirma ca de fapt atitudinea interdictiva (toleranta
– ex.: ii toleram pe nefumatori, interzicandu-le sa mai fumeze in locuri publice; ex: ii toleram pe cei diferiti de noi, interzicandu-ne sa le mai recunoastem diferenta etc) este structurata de dorinta si placerea celuilalt, si este structurata tocmai in sensul pervers al intepenirii intr-un narcisim secundar al subiectului si al izolarii lui de orice actiune externa care i-ar putea pricinui o leziune narcisica. Žižek imbogateste insa concepul lacanian de Celalalt cu ideea de Marele Celalalt, pe care il vad ca fiind reteaua relatiilor sociale, retea prin ea insasi structuranta.
De aici, s-a vorbit despre „gandirea de stat”, subiect adus in discutie de dl Sorin Vieru. Ideea era ca o interpretare psihologizanta a fenomenului social nu este suficienta si poate chiar nici necesara, caci exista un tip de gandire care trascende individualitatile sau individualitatea. Omul de stat trebuie sa ia decizii in functie de functia pe care o are si nu de inclinatiile sale personale. Georgiana a punctat aici ideea ca prin functia pe care o are, omul de stat este de fapt investit, investit in sens psihanalitic de indivizi care cauta reprezentare nu numai sociala si politica, ci si psihica in cel instalat intr-o functie sau alta.
