Selectez dintr-un interesant articol al Izabellei Ghiţă, “Urme ale cuvântului. Despre dimensiunea afectivă a comunicării”, care poate fi citit integral în revista Cultura nr. 58 / 8 febr. 2007:
„In campul inconstientului“, spunea Lacan, „urechile sunt singurele orificii care nu se pot inchide“. Astfel, spre deosebire de actul privirii, care poate intoarce privirea asupra subiectului, faptul de a ne face auziti merge numai catre celalalt. Aceasta presupune ca „orice cuvant cere un raspuns“, iar receptorul (auditorul) nu se poate inchide in fata acestei cereri. Cu alte cuvinte, atata timp cat „nu exista cuvant fara raspuns“, chiar si atunci cand acesta nu intalneste decat tacerea, actul comunicarii se va fixa in celalalt, mai precis in „inima“ – ca prim si important receptor.
Mai mult decat atat, Lacan subliniaza totodata ca „arta de a asculta aproape ca echivaleaza cu aceea de a vorbi“, iar aceasta tocmai datorita faptului ca niciun cuvant nu poate ramane fara raspuns.
In cadrul terapiei psihanalitice, aceste afirmatii punctuale au in vedere, in primul rand, relatia transferential-contratransferentiala dintre pacient (subiectul vorbitor si autor al cererii de raspuns) si analist (ureche continatoare care formuleaza un raspuns prin faptul ca lasa subiectul sa se constituie in spatiul sau, ca spatiu al celuilalt). Cadrul clinic permite izolarea dorintei si a istoriei personale a analistului, transformandu-l astfel in ureche pura. In ea, discursul subiectului se reflecta ca intr-o oglinda, instituind posibilitatea recuperarii sale, din pozitia de obiect prins intr-un discurs ca subiect in celalalt.
Foarte tare articolul
gasesc frumoasa, eleganta, ideea ca orice cuvant emis in eter este de fapt o cerere de raspuns, ca acel sau acele cuvinte ating realitati interioare ale receptorului
mi s-a parut interesant si faptul ca modelul “experimental” ales este relatia dintre Paris si Elena
Draga Anonymous, sper ca l-ai votat deja pe Lacan, caci a lui este frumoasa si eleganta idee ca “orice cuvant cere un raspuns”. Restul recunosc ca imi apartine si iti multumesc pentru apreciere.
Autoarea articolului a subliniat foarte bine importanta cadrului specific in terapia psihanalitica. Acesta are un important rol in a stabili limite intre cei doi protagonisti ai relatiei analitice. “Urechea pura” a analistului nu este urechea “surda” la propriile miscari afective, ci este urechea ce poate distinge intre tonalitatile afective proprii si cele ale pacientului. Ea devine astfel barometrul care face diferentierea intre doua laturi esentiale: pe de o parte dorinta proprie, intotdeauna prezenta, iar pe de alta parte, dorinta pacientului. Psihanalistul, in functie de “accesul” sau la propriile trairi, devine in stare de a nu confunda cele doua dorinte… Acea “oglinda” universala de care vorbea Freud la inceputuri, este de fapt o oglinda cu doua fete, o “inter-fata” relationala in campul careia, psihanalistul este intotdeauna prezent.
Georgiana Branisteanu
Pentru Georgiana
Intr-adevar, relatia analitica pare sa fie bine inteleasa, dar mult mai interesant cred ca este modul in care este subliniata nevoia de continere manifestata in afara cadrului clinic. Problema pe care o ridica articolul pare sa fie legata de ceea ce se intampla in special atunci cand nu suntem in contextul ideal al cabinetului. Si aici o intrebare: daca relatia analitica este una de iubire, poate fi orice relatie de iubire una analitica? Cred ca articolul subliniaza foarte bine un mecanism, dar atrage atenti a si asupra unor limite …
Am fost surprinsa de faptul ca in comentariile pentru acest articol nu sunt critici. Am depus toate eforturile sa formulez eu una, dar …
Articolul este chiar o provocare atat filosofic vorbind, cat si psihanalitic.
Nu isi propune sa te convinga de ceva, si cu toate acestea te pune serios pe ganduri, dand o noua perspectiva pana la urma chiar problemei transferului si contratransferului.
ST
“Si aici o intrebare: daca relatia analitica este una de iubire, poate fi orice relatie de iubire una analitica?”
Relatia analitica nu este una de iubire deoarece, in transfer, pacientul isi retraieste toata gama de afecte si sentimente pe care a trait-o fata de persoanele semnificative din viata sa (in special fata de parinti), nu doar sentimentele pozitive.
Este de dorit ca de la relatiile de iubire sa nu ne asteptam a functiona analitic deoarece astfel s-ar anula simetria normala care trebuie sa existe in orice relatie de iubire. Relatia analitica este una asimetrica: numai pacientul face acolo o cerere de continere psihica.
Georgiana Branisteanu
Ok.
Ma gandeam la lacanianul “mai intai a fost dragostea”…
Lacan sugereaza ca relatia analitica este cumva una de iubire, iar articolul este pana la urma si el … despre iubire.
ST
Propozitia pe care ai redat-o citandu-l pe Jacques Lacan face parte din seminarul VIII – “Transferul” si are in vedere ideea de “dorinta”.
Dorinta Celuilalt este originea oricarui subiect.
Atunci cand ia in discutie de exemplu conceptul de “afect”, Lacan chiar recomanda a se renunta la acesta in favoarea celui de “semnificant” motivand ca, relatia analitica nu este nici exclusiv un schimb afectiv, nici exclusiv un demers intelectual/rational.
Nu stiu daca pot sa dezvolt aici ideea, dar oricum, astept intrebari.
Georgiana
parerea mea este putin diferita. da, relatia analitica, atunci cind apare iubirea (pacientului), nu este una de iubire in sensul in care este ea inteleasa indeobste, INSA nici o relatie analitica nu se poate dezvolta in lipsa iubirii. iar aceasta din urma forma de iubire nu este una de tip contratransferential, chiar daca raspunde uneia de tip transferential. sint chiar convinsa ca spatiul analitic este sau mai precis devine unul al iubirii, in care pacientul isi joaca scenariul dar analistul raspunde, tot prin iubire, de pe pozitie analitica. chiar si atunci cind ea are aspect de furie etc.