Utilizarea politica a psihanalizei cunoaste doua dimensiuni: cea a actiunii directe (manipulative) si cea a rafinarii discursului teoretic privind fundamentele mai putin accesibile (implicit irationale) ale fenomenelor socio-politice. Intalnirea din 9 martie a membrilor Clubului Pisica Stacojie a pus astfel in discutie problema nationalismului si a formarii identitatii nationale in lumina teoriei lacaniene, deci in ceea ce am numit mai sus ca fiind a doua dimensiune a utilizarii politice a psihanalizei. Textul suport al dialogului a fost capitolul 6 al cartii lui Slavoj Žižek, Zabovind in negativ, intitulat intr-o maniera ce deschide dintr-un inceput catre receptarea “nationalismului” ca fiind o forma colectiva de narcisism: “Bucura-te de natiunea ta ca de tine insuti!”.
Fara a “zabovi” in prezentari de detaliu, voi sintetiza doua din argumentele avansate vineri asupra modului in care putem explica psihanalitic (lacanian) nationalismul.
Stadiul oglinzii ne vorbeste despre maniera in care eul se formeaza prin unificarea partilor sale intr-o relatie ambivalenta cu imaginea din oglinda: eu ca intreg, eu ca altul. Juisarea resimtita la intalnirea paradoxala cu alteritatea duce implicit la constituirea eului, dar si la mentinerea lui in angoasa (re)fragmentarii. Astfel, alteritatea este atat castratoare (si deci constitutiva), cat si amenintare, pericol. “Oglinda” identitatii nationale este o absenta, sau o improvizatie ideologica in care alteritatea insasi pare sa fie un construct al imaginarului. Micul obiect “a” al imaginarului identitatii nationale nu a existat niciodata, el este o absenta fundamentala, care perpetueaza setea de cautare a semnificantului, fara insa a-l putea gasi vreodata cu adevarat. De aici si surprinzatoarea asemanare a discursurilor despre Celalalt (ex.: discursul croatului despre Celalalt-sarbul, discursul sarbului despre Celalalt-croatul). Resimtita ca belicoasa, prezenta alteritatii structureaza imaginea de sine a unei natiuni, o unifica, o intareste, o consolideaza.
Mai departe, daca Realul lacanian este atat inconstientul, cat si sursa-cadru a obiectelor ce urmeaza sa fie pierdute, pentru constructia ideologica a nationalismului acest real nu poate fi identificat, in sensul ca el este pierdut dintr-un inceput. Nu am avut nimic in real pe care sa il pierdem (iar aici este subiacent implicata o viziune postmoderna asupra naturii umane); totul este deja pierdut, totul este un vid fundamental – absenta nesemnificabila in imaginar. Alteritatea insasi devine un construct in marginile caruia sa se poata forma totusi o identitate. Pentru a asigura consistenta interna, coalizanta, atributele asociate in mod ireal alteritatii sunt cele care tind sa o transforme inevitabil in Dusman.
Recunoastem cu usurinta in acest din urma argument metafora “tapului ispasitor”. Construirea ideologica a identitatii nationale mizeaza astfel nu numai pe realitatea psihanalitica a identificarii procesului narcisic al instituirii eului, ci si pe realitatea psihologica a violentei instrumentale ca violenta fondatoare.
si fara nationalism, si fara o apartenenta, si fara o identificare?