Discutând aseară, la seminarul Marcuse de la Pisica Stacojie, despre alienare şi instrumentalizare, mi-am amintit de workshop-ul de team building la care am participat în urmă cu vreo două săptămâni. Tema era aşa-zisul „Efect Pygmalion”, cu referiri la mitologia greacă şi la filmul Pygmalion (un My Fair Lady din 1938, cu Leslie Howard şi Wendy Hiller în rolurile principale). Mai era dat şi exemplul lui Lee Iacocca, industriaşul legendar care în anii ’80 a revitalizat spectaculos brandul Chrysler.
Ideea e simplă: încurajat mereu, lăudat de şef, angajatul munceşte mai cu spor şi are iniţiative. În schimb, şeful negativist, chiar în versiunea blândă, are subalterni frustraţi şi demotivaţi. Un filmuleţ ne arată la concurenţă cum o şefă foarte înţelegătoare îşi elogiază subalternul cu idei şi îl ia la şedinţe, stimulându-l chiar să-şi exprime păreri divergente (?!) – iar un şef acru şi stresat îşi dezgustă sistematic angajaţii şi îi privează de stima de sine. Pe lângă Efectul Pygmalion, mai există şi un Efect Galateea: angajatul cu de la sine voinţă, fără alte încurajări, aspiră la recunoaşterea meritelor sale şi acţionează consecvent spre a da consistenţă acestor merite.
Concluzia explicită a filmuleţului a fost că, deşi Efectul Pygmalion rămâne un mister, toţi managerii au obligaţia să îl aplice în interesul firmei.
Alienarea individului constă, transparent, în faptul că înţelegerea la care cineva are dreptul din principiu devine mijloc de producţie. Nu cred că mai trebuie insistat. M-au interesat mai mult mecanismele de apărare dezvoltate în filmuleţ. În primul rând, ideea că fiecare manager este obligat să-şi înţeleagă subalternii pentru bunăstarea firmei, într-un tablou luminos al concordiei şi interdependenţei dintre interesele personale şi creşterea randamentului. În al doilea rând, această afirmaţie autosuficientă, într-o deplină încântare de sine, cum că Efectul Pygmalion este ceva misterios care nu şi-a aflat încă o explicaţie – când de fapt explicaţia e foarte simplă, în marginea banalităţii, cel puţin din punct de vedere psihanalitic: se favorizează regresia la stadiul în care subalternul depinde de un părinte (managerului i se recomandă de altfel să aibă tot timpul contact vizual / eye-contact când discută cu angajatul, sugerându-se o implicare pre- sau para-verbala). Dar o abordare în spirit psihanalitic, în profunzime, evident că ar merge către înţelegerea reală a intereselor angajatului, pro sau contra intereselor firmei – în orice caz dincolo de acestea. Cu alte cuvinte, explicaţia în sine nu ne interesează, avem doar un fenomen decupat din context, de aici până aici, folosit ca metodă de creştere a randamentului la locul de muncă, în timp ce angajatului i se creează o falsă imagine despre sine.
Într-un sens mai larg, Efectul Pygmalion sau Rosenthal descrie modul în care aşteptările pot influenţa rezultatele – elevii, de exemplu, pot obţine performanţe doar pentru că se aşteaptă acest lucru de la ei.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Mi-ar fi placut sa detaliezi un pic interpretarea psihanalitica. Spui ca frizeaza „banalitatea”, dar merita expusa.
Poate o faci aici la comentarii.
izabella are dreptate, poate ca nu este atat de banal daca mai creaza inca dileme in interperetarea psihanalitica, sau poate da? de ce nu dezvolti, putin cu cuvinte simple pentru a demonstra …banalitatea
mie explicatia mi se pare clara
chiar si azi, dupa noua ani 🙂
si o proba de perspicacitate si observatie