Este ceea ce susţine un grup de cercetători în numărul din februarie 2007 al revistei The American Journal of Psychiatry. Cercetătorii au în vedere studiul de cinci ani realizat cu 49 de pacienţi newyorkezi (18-55 de ani) care au urmat şedinţe de psihoterapie psihanalitică de două ori pe săptămână – sau, cu aceeaşi frecvenţă, şedinţe de „applied relaxation training” (ART) pe perioade de câte 12 săptămâni. S-a constatat astfel că procentul de reuşită în cazul psihoterapiei psihanalitice este de 73%, net superior celui de 39% obţinut prin utilizarea ART, deşi aceasta din urmă este cea mai răspândită şi mai creditată metodă de tratare a tulburărilor de panică. (Pentru a da o idee şi despre incidenţa tulburărilor de panică, se estimează că ele afectează un procent de 20% din cei care se prezintă la camerele de gardă ale spitalelor din Statele Unite).
Foarte pe scurt, ART este o metodă care îşi învaţă pacienţii să recunoască primele semne ale unui atac de panică şi să utilizeze oportun tehnici de relaxare musculară. Mijloacele ART sunt demonstraţiile participanţilor, casetele audio şi instrucţiunile scrise. Cât despre psihoterapia psihanalitică, ştim, cred, cum operează. Curios e faptul că, deşi psihanaliza funcţionează terapeutic de peste un veac, până astăzi nu i s-a putut certifica statistic eficacitatea în tratamentul tulburărilor anxioase (definite, acestea, conform DSM-IV). Responsabilă pentru o atât de mare întârziere e dificultatea realizării unor trial-uri precum cel pe care îl semnalez aici.
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Superioritatea psihoterapiei psihanalitice confirmă o dată mai mult şi într-o privinţă nouă ceea ştiam încă de multă vreme, am putea spune că încă de la început: Psihanaliza e o terapie cauzală, adică o terapie orientată către rădăcinile profunde ale suferinţei psihice, spre deosebire de celelalte terapii, centrate preponderent pe efect, pe simptom.
Detalii: Barbara Milrod, Andrew C. Leon, Fredric Busch, Marie Rudden, Michael Schwalberg, John Clarkin, Andrew Aronson, Meriamne Singer, Wendy Turchin, E. Toby Klass, Elizabeth Graf, Jed J. Teres, and M. Katherine Shear, „A Randomized Controlled Clinical Trial of Psychoanalytic Psychotherapy for Panic Disorder”, in American Journal of Psychiatry 2007 164: 265-272.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Aş fi spus că cea mai răspândită metodă de tratament a tulburării de panică e farmacoterapia. Eu asta aş fi luat drept comparator activ.
Într-un sens – da, aveţi dreptate. Numai că farmacoterapia, deşi promptă şi eficace în reglarea nivelului serotoninei, atacă efectul, dar nu descoperă şi cauzele atacurilor de panică. Caz în care, aşa cum se spune, „simptomul se mută”, fiind posibil să reapară într-o altă formă.
cred ca asta e problema majora a psihanalizei, nu lipsa RTC (studii clinice controlate), ci faptul ca ele nu sint facute publice. si uite-asa vin cognitivistii si spun ca numai teraoia cognitiv-comportamentala este validata stiintific, si uite-asa fug clientii spre ei. este vina psihanalistilor si a candidatilor pentru ca nu se preocupa sa arunce pe piata stiintificitatea psihanalizei. hei, treziti-va, oameni buni, sinteti denigrati pe la colturi…
Nu sunt la curent cu frecvenţa sau relevanţa studiilor randomizate din câmp psihanalitic, dar presupun că nu discreţia cercetătorilor e problema – dovadă rezultatele pe care le discutăm aici. Altfel, comentariul dv. atinge în treacăt câteva teme mari: 1. Dificultatea de a explica ce se întâmplă de fapt într-o analiză personală celor care nu au urmat una; 2. Imposibilitatea de a cuantifica / verifica procesele intime ale analizei pe canapea – de unde ajungem la o discuţie veche, dar mereu animată despre ştiinţificitatea psihanalizei; 3. Rezistenţa în genere la psihanaliză, firească, pentru că rostul psihanalistului este de a aduce la lumină conţinuturi inconştiente nu tocmai comode; iată de ce apar tot felul de acuze menite să ne pună la adăpost de atari intenţii (cei mai acerbi critici ai psihanalizei sunt tocmai cei care se simt mai primejduiţi şi care se apără cel mai mult); 4. Invers, apologia psihanalizei, misionarismele de acest tip semnifică şi ele, foarte adesea, rezistenţă la psihanaliză, cu alte cuvinte reprezintă o varietate a „psihanalizei sălbatice”; 5. Concurenţa, parţial reală, cu terapia cognitiv-comportamentală ş.a. nu cred că este determinată în primul rând de publicitate, cât de o anumită idee despre ce înseamnă pragmatismul în terapie – cu care, personal, nu sunt cel mai adesea de acord; 6. În fine, dacă vă referiţi la psihanaliza autohtonă, atunci vă împărtăşesc părerea că ea este încă prea timidă şi se manifestă foarte rar în spaţiul public.
pe mine ma amuza altceva a propos de cognitiv-comportamentalisti. si anume faptul ca ei vor sa uite cu desavirsire (in caz ca au stiut vreodata) ca psihanaliza, acum 150 de ani, a plecat exact de la ceea ce au ajuns ei azi sa faca: sa rezolve simptomul in trei sedinte sau chiar una. ceva ce pt psihanaliza e perimat si inutil, pt alte orientari terapeutice e mare cucerire. si sigur ca ceilalti, extrapsihanaliza, nu spun clientilor lor si faptul ca a rezolva simptomul nu echivaleaza cu sanatatea psihica. poate tocmai de aceea se bate moneda atita pe… stiintificitate, pt ca au nevoie de o acoperire stiintifica pentru cvasirezultatele obtinute. in numele stiintificitatii se rezolva doar partial problemele, nu-i asa? ei, dar adul pe cognitivist pe canapea si pune-l sa asocieze liber si intreaba-l apoi de stiintificitate. ce va mai raspunde? oricum, miscarea de la noi e f. subtire fata de realul ei potential. si nu e bine deloc, deloc nu e bine.
ma uitam pe lista participantilor la Conferinta Freud, a Verei Sandor. atit de putini conferentiari… unde or fi ceilalti? ce fac? ce fac seniorii, de ce nu sint prezenti? chiar nimanui nu-i pasa? nu inteleg nimic.
a propos de punctul 1. al dvoastra. sa, nu se poate explica cu usurinta ce se intimpla intr-o analiza decit unui public care cunoaste vocabularul de specialitate si mai ales semnificatia corecta a conceptelor. nu merge sa-i explici cognitivistului functionarea regresiva in termeni de psihologie cognitiva decit pina la un punct. nu merge sa-i explici comportamentalistului acelasi lucru deoarece regresia nu se produce strict la nivel comportamental. iar atunci cind cineva incearca sa patrunda in lumea conceptelor psihanalitice, se sperie de-a binelea. rezistenta e fireasca, ce e trist este ca ea e insotita la majoritatea de o imediata negara a valabilitatii. cum poti nega ceva despre care habar nu ai? asta nu pot intelege.
Sunt întru totul de acord cu comentariul despre regresia la ante-psihanaliză. E un fenomen perpetuu, mai accentuat în unele epoci. Élisabeth Roudinescu spune lucrurilor pe nume într-o carte excelentă care s-a tradus şi la noi, „La ce bun psihanaliza?” (Editura Trei, 1999). Evident, argumentul caracterului ştiinţific funcţionează de prea multe ori ca o tehnică de blocaj la fileu a psihanalizei – incorect aplicată de altfel. Exigenţa ştiinţificităţii vine adesea tocmai de la cei care o încalcă. Da, de acord profesioniştii români ai psihanalizei, atâţia câţi sunt, produc foarte puţin sau deloc în spaţiu ştiinţific şi cultural; este ceea ce am remarcat adesea.
Termenii psihanalitici trebuie, în orice caz şi situaţie, să fie cunoscuţi, măcar cei mai importanţi. Sunt peste 300 în clasicul „Vocabular de psihanaliză” al lui Laplanche şi Pontalis – iar aceştia doar de psihanaliză freudiană. Chiar şi intelectualilor le-ar fi necesare câteva rudimente de lexic psihanalitic. Faptul că psihanaliza e negată fără a fi cunoscută înseamnă doar o dovadă în plus a precipitării cu care adevărurile ei sunt considerate primejdioase şi, prin urmare, refulate cu iuţimea unui prestidigitator. Şi mai ţine probabil şi de un anume stil naţional, mai lejer, privitor la toate câte sunt pe lume…
nu, nu cred ca „stilul national” spune ceva despre apetenta sau inapetenta noastra la psihanaliza. stiu ca ideea a fost vehiculata de dr. Bratescu, in cartea sa, dar nu cred in ea. mai degraba as pune inapetenta asta pe perioada de comunism, cu desfiintarea facultatilor de psihologie, cu lipsa cadrului legal de desfasurare a meseriei de psiholog (ce sa mai vorbim de cea de terapeut), pe inlocuirea simbolica a unui tata cu tatal-stat, pe angoasa zidita cu inversunare in sufletul romanilor de catre sistem, de-a lungul atitor zeci de ani samd. nu, nu balcanismul nostru este de vina, ci o lipsa a unei educatii elementare in domeniul psy, cuplata cu indepartarea lumii universitare de sursele din domeniu, datorate inchiderii in care tara asta a trait.
De acord. Ştiu că dr. Brătescu, paradoxal şi în contradicţie cu proiectul excepţionalei sale cărţi (o istorie cu mult peste nivelul psihanalizei de la noi), are acea postfaţă dubitativă despre inaderenţa psihanalizei la fondul latin al românilor. O teză contrazisă de marea dezvoltare a psihanalizei în ţări ca Franţa, Italia sau cele latino-americane. Nu-i aparţine însă, el doar o resuscită – şi, după cum vedem, cu o ambivalenţă indecisă. Ideea e mai veche, interbelică, şi a fost preluată de intelectualii români de azi (în măsura în care îi preocupă totuşi psihanaliza).