Psihanaliza sălbatică în filosofie

…este tema eseului semnat de Alexandru Matei în ultimul număr al revistei Cuvântul. Cum retorica psihanalitică în spaţiul cultural băştinaş este extrem de izolată, citez necritic, doar spre multiplicare (citeşte şi link mai departe) din începutul eseului – până-mi voi cumpăra ediţia integrală din Cuvântul tipărit:

Tirania penitentei. Eseu despre masochismul occidental. Suna foarte bine. Reguli pentru parcul uman. Replica la o Scrisoare despre umanism. Suna si mai bine. Particulele elementare. Suna cumva banal. Toate aceste titluri au ceva in comun: intrebarea despre umanitatea omului si despre vina lui de a nu fi raspuns la ea inainte de: cruciade, razboaie mondiale, banalizarea raului, atentate, terorism etc.

Omul era om, pe vremuri, pentru ca oglindea o farama de divinitate, ca-n monadologia leibniziana. Apoi, omul a devenit tot mai mult animal si a ramas om incercand sa-si justifice mereu pornirile. Vorbesc aici de omul european. Psihanaliza i-a venit manusa, dar nu s-a ajuns totusi ca inculpatii de la Nurenberg sa scape de puscarie luati pe sus cu divanul psihanalitic. Totusi, discursul psihanalizei are un merit esential: tematizeaza strans vina si incearca sa-i micsoreze efectele. Subiectul analizat are astfel doua satisfactii: o data, scapa de vinile cu care isi incarcase sistemul nervos, apoi se simte bine exercitand asupra analistului o putere pe care o cumpara, desigur: aceea de a i se impune vreme de 45 de minute. Acum, desigur, ar trebui sa ne intrebam ce se intampla cu vina, in ce se transforma ea. Vinile subiectului analizat se resorb intr-o singura vina aflata in raport numai si numai cu sine insusi: aceea de a nu fi realizat mai devreme ca vinile respective erau imaginare. Dar este vorba aici despre o culpabilitate depasita, cathartica. Asa, relatia pe care Vincent Descombes o numeste intersubiectiva, intre mine si mine, se reface si, probabil, dainuie si dupa disparitia „castii albastre“ a analistului.