Tirania penitentei. Eseu despre masochismul occidental. Suna foarte bine. Reguli pentru parcul uman. Replica la o Scrisoare despre umanism. Suna si mai bine. Particulele elementare. Suna cumva banal. Toate aceste titluri au ceva in comun: intrebarea despre umanitatea omului si despre vina lui de a nu fi raspuns la ea inainte de: cruciade, razboaie mondiale, banalizarea raului, atentate, terorism etc.
Omul era om, pe vremuri, pentru ca oglindea o farama de divinitate, ca-n monadologia leibniziana. Apoi, omul a devenit tot mai mult animal si a ramas om incercand sa-si justifice mereu pornirile. Vorbesc aici de omul european. Psihanaliza i-a venit manusa, dar nu s-a ajuns totusi ca inculpatii de la Nurenberg sa scape de puscarie luati pe sus cu divanul psihanalitic. Totusi, discursul psihanalizei are un merit esential: tematizeaza strans vina si incearca sa-i micsoreze efectele. Subiectul analizat are astfel doua satisfactii: o data, scapa de vinile cu care isi incarcase sistemul nervos, apoi se simte bine exercitand asupra analistului o putere pe care o cumpara, desigur: aceea de a i se impune vreme de 45 de minute. Acum, desigur, ar trebui sa ne intrebam ce se intampla cu vina, in ce se transforma ea. Vinile subiectului analizat se resorb intr-o singura vina aflata in raport numai si numai cu sine insusi: aceea de a nu fi realizat mai devreme ca vinile respective erau imaginare. Dar este vorba aici despre o culpabilitate depasita, cathartica. Asa, relatia pe care Vincent Descombes o numeste intersubiectiva, intre mine si mine, se reface si, probabil, dainuie si dupa disparitia „castii albastre“ a analistului.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.