În ultimul număr (19, mai 2007) al revistei Psihologia azi, Vasile Dem. Zamfirescu semnează un articol intitulat „Scurtă psihanaliză a actelor ratate” unde explică ce sunt acestea şi cum ar trebui să ne raportăm la ele. Şi ilustrează cu câteva acte ratate din politica de tranziţie. Astfel, în dezbaterea finală televizată a campaniei prezidenţiale din 1996, Ion Iliescu îl apelează spontan pe Emil Constantinescu cu „domnule Ceauşescu”. Sărbătorile de iarnă îi prilejuiesc lui Traian Băsescu pronunţia „vă udrez”, aluzie involuntară la o binecunoscută femme fatale a politicii dâmboviţene. Întrebat recent câţi ofiţeri de securitate nedeconspiraţi există, Mircea Geoană răspunde senin, delicios: „Nici nu ştiu câţi suntem!”.
Amintesc încă două, trei acte ratate de pe o listă personală. În 1997, la depunerea jurământului ca ministru al Reformei, Ilie Şerbănescu rostea (citez aproximativ): „Jur să contribui la prăbuşirea României”, substituind din text cuvântul „propăşirea” (nu e, de altfel, singurul ministru cu acest act ratat la pasiv). Şi, mai recent: La ultimele alegeri PSD, Ion Iliescu mobiliza adunarea cu energicul apelativ „Tovarăşi!”. Ca să nu pară în vreun fel că actele ratate au loc doar pe plaiul mioritic, aş remarca unul american cu consecinţe enorme. În 1943, la Conferinţa de la Casablanca dintre Roosevelt şi Churchill (Stalin îşi anulase participarea), întrebat despre condiţiile capitulării Germaniei naziste, preşedintele american rostea pe negândite: „unconditional surrender” / „capitulare necondiţionată”. Sintagma îi aparţinuse la origine generalului U. S. Grant (ulterior preşedinte) şi fusese rostită în timpul Războiului Civil american, într-un moment-cheie. Consecinţa în 1943 a fost că s-a exclus oficial orice posibilitate de negociere a păcii cu Germania şi ipotetica scurtare, astfel, a războiului.
Accentuând faptul că un act ratat este mai mereu stânjenitor pentru cel care îl comite, Vasile Dem. Zamfirescu ne consiliază să fim reţinuţi în reacţii… să înregistrăm numai… să vedem ce informaţii ne oferă respectiva scăpare. Este atitudinea unui psihanalist care nu profesează sălbatic. Indicaţia, aş adăuga, e relativă şi depinde de moment, oportunitate, scop, manieră etc.
Plutea in aer necesitatea unei astfel de abordari.
Cat il priveste pe domnul Iliescu, chia rintr-o conferinta de presa l-a apelat pe colegul sau de partid, Adrian Nastase, prin „tovarasul”. Ne-am amuzat atunci copios, dar nu stiu cat este totusi un act ratat sau doar o obisnuinta mult prea mare si cu greu inlocuita de o alta.
Din cate stiu, inainte de ’89, apelativul „domnule” avea o conotatie peiorativa, descalificanta (mai ales in cazul doamnelor si domnisoarelor). Asa ca daca ar fi sa fac o „salbaticie” as specula si in sensul ca prin „tovarasul” Iliescu sublinia afectiunea si respectul deosebit fata de Nastase. 🙂
Daca insa „tovaras” este acum apelativul peiorativ, si inseram in contextul de atunci, nu e de mirare ca Nastase si-a pierdut atat de mult sustinerea din partid. :))
sa adaugam si faptul, mai putin important dar interesant, ca articolul domnului Zamfirescu este insotit de o excelenta fotografie in care apare cu o mina deschisa, vesela, fara griji, plin de incredere, de parca ar vrea sa spuna: „Iata ce inseamna sa treci printr-o analiza personala.” aviz amatorilor…
alt anonim
O observaţie utilă pe care o faceţi: e verosimil să credem că nu o singură dată va fi greşit dl Iliescu cu apelativul „tovarăşe”. De altfel, domnia-sa mai avea şi alte ticuri tovarasesti, precum acea gesticulatie amintind de Ceauşescu (de unde si contra-scandarea: „Nu mai da din mână!”).
Nu cred că puterea obişnuinţei explică aceste accidente. Pentru că atunci ne-am putea întreba de ce în 9 cazuri din 10 dl Iliescu se adresează totuşi cu „domnule”, fără ca vechea obişnuinţă să intervină. Caracterul accidental, apariţia fluctuantă a întâmplărilor de acest gen ne sugerează că e vorba despre o intenţie inconştientă, inoportună, care ne tulbură discursul conştient. Care este această idee inconştientă, este greu să speculăm în cazul altora, iar câteodată nu este ceea ce pare la prima vedere.
Fotografia destinsă a dlui Zamfirescu pare, într-adevăr, de pe un paşaport civil cât priveşte discutarea încrâncenatei politici de la noi. Detalii interesante despre analiza sa personală pot fi aflate din jurnalul său din anii ’80, „În căutarea sinelui”.
E greu de speculat, dar totusi nu imposibil. Plus ca e fan pentru noi 🙂