Şi pentru că a venit vorba de narcisism…

În ultimul număr al revistei Cultura, Valentin Protopopescu semnează un articol intitulat „Despre narcisism şi genialitate”:

Nu există creaţie şi investire valorică în absenţa narcisismului. Fără deturnarea efectivă a energiei libidinale individuale înspre scopuri socialmente utile, fără transfigurarea simbolică a acestei energii plastice în tot felul de comportamente creative, nu putem discuta despre civilizaţia şi cultura omului – iată convingerea lui Freud. Prin urmare, umanitatea insului se dezvăluie abia o dată cu actualizarea potenţialului său narcisic.

Din perspectiva celei de-a doua topici freudiene, cea de după anul 1920, şi ca urmare a publicării lucrării Dincolo de principiul plăcerii, narcisismul primar este perceput în psihanaliză ca sinonim cu o stare neobiectuală, corespunzătoare nediferenţierii dintre Eu şi Sine. Narcisismul primar este astfel caracteristic vârstei „sălbatice” şi „primitive”. Dimpotrivă, narcisismul secundar ajunge să fie explicat de Freud prin investirea libidinală a Eului de către Sine. Eul devine în acest fel omologul unui obiect electiv. În termeni profani, narcisismul primar este reflexa şi conservativa iubire de sine, fireasca oglindire a Eului în natură, în vreme ce narcisismul secundar ţine deja de o atitudine elaborată şi reflexivă, potrivit căreia Eul se autovalorizează conform unor principii şi idealuri pe care este apt să le promoveze. De pildă, în planul creaţiei, viziunea filosofică ţine de caracterul secundar al narcisismului, specificat odată cu eseul freudian Eul şi Sinele. Eul, potenţat prin investirea ca obiect erotic de către Sine şi fortificat de substratul animist al narcisismului originar, este liber să înceapă construcţia, strâns-conceptuală sau categorial-plastică, a unui univers „dominat” de fantasma raţionalizării radicale, atât de caracteristică filosofiei conştienţialiste având în centru noţiunea de ratio. De aici şi prejudecata conform căreia omul este stăpân în propria-i casă, dominând deopotrivă lăuntrul şi exteriorul, sufletul şi lumea. Ulterior, conştiinţa este identificată cu totalitatea psihicului, iar dominarea inconştientului de către instanţa conştientă se produce fără nici o dificultate. Pe această bază s-a construit întreaga cultură modernă, cea originată în epoca Aufklärung-ului.