„Lacanism” (?!) vs „Googleizare”

În numărul din 15-21 martie 2007 (2210), Le Nouvel observateur a aniversat 50 de ani de la publicarea legendarelor Mitologii ale lui Roland Barthes. Prilej cu care revista a propus actualizarea listei mitologiilor.

O chestiune mai generală, la care Jacques-Alain Miller a răspuns indicând motorul de căutare pe internet Google – şi aşa-numita „googleizare”. Potrivit ginerelui lui Lacan, scopul googleizării este de a organiza Enorma Cantitate (La Très Grande Quantité), ceea ce nu-l face însă deştept pe Google (ci bête). Google s-ar dovedi doar „stupid”: căutările sunt aleatorii, fără sintaxă şi utilitate. Google „codifică, dar nu decodifică”, memorând „cuvintele în materialitatea lor stupidă”. Un Big Brother care vânează ultima fărâmă de informaţie în „raidurile” lui prin arhive, cărţi, presă, cinematografie, televiziune – pentru a o pune la locul ei. Omul este redus astfel la suma click-urilor sale.

Susţinută de un discurs seducător, poziţia lui Miller faţă de această „nouă mitologie” are totuşi ceva forţat. Personificarea unui simplu instrument… aceasta pare chiar o naivitate. Un instrument, în fond, foarte util, cu ajutorul căruia cineva s-ar putea documenta, de pildă, despre subiectul postării de faţă. Revine întotdeauna factorului uman să organizeze informaţia sintactic ori să introducă discernământ în folosirea ustensilei.

Desigur, tentaţia de a-l credita pe Google cu omniscienţă (şi implicit cu omnipotenţă), aproape ca pe Dumnezeu, este întotdeauna prezentă. Dar ea depinde de Supraeul fiecărui utilizator; de gradul în care regresezi aflându-te în situaţia tipică a internautului, în care, pe de o parte devii tu însuţi omnipotent, cuprinzând dintr-un fotoliu întreaga lume; pe de altă parte, tocmai prin această fantasmă resuscitată a omnipotenţei, regresezi la o altă vârstă, la neputinţele aceleia şi la reconsolidarea Supraeului. Te poţi servi de Google sau poţi fi aservit. Acest motor de căutare – care, după câţiva ani de concurenţă cu altele, deţine azi monopolul (creditarea ca omnipotent este încurajată, iată, de trăsătura unicităţii!) – ar putea fi, cel mult, un revelator al dependenţelor şi proiecţiilor proprii. Chiar şi aşa, în mod firesc şi fără o filosofie anume, cred că toţi utilizatorii ajung să vadă limitele instrumentului. Pentru ca în final să constaţi că mai frustrant chiar decât a nu putea căuta pe internet este să poţi, dar să nu mai ai (de) ce.