…un
articol al lui Paul Cornea dedicat lui G. Brătescu, “probabil cel mai important istoric al medicinei în viaţă”, care împlineşte în aceste zile 85 de ani. Găsesc că este un articol foarte necesar, binevenit şi de natură să-i intereseze şi pe cei din zona psihanalizei. Nu putem să uităm că G. Brătescu a publicat în 1994 o excepţională istorie a psihanalizei din România, de o acribie neverosimilă şi o documentare desfăşurată cale de decenii. Vederile lui Paul Cornea concordă, de altfel, în această privinţă:
Dintre cărţile de specialitate ale lui Brătescu, cea de care mă simt mai aproape şi pe care o admir mai mult pentru exemplaritatea reuşitei e Freud şi psihanaliza în România. Nu ezit s-o pun alături de teza de doctorat a psihologului francez de origine română Serge Moscovici, apărută în 1976, La Psychanalyse, son image et son public, care i-a adus autorului o imensă popularitate şi a stat la temelia teoriilor sale despre reprezentările sociale. Fără a se număra printre adepţii lui Freud, Brătescu înregistrează cu obiectivitatea unui adevărat cercetător, nelipsit de o secretă empatie pentru severul şi adesea capriciosul şef de şcoală, tot ceea ce s-a scris la noi în aproape un secol despre sau în jurul psihanalizei. Întinderea documentării e pur şi simplu excepţională, iar mărturia autorului că “eforturile mele de a nu scăpa nici o referinţă importantă… au căpătat aspecte obsesive” trebuie luate ad litteram. Această acribie pozitivistă a totalizării informaţiei, extrem de dificilă în vremea noastră, e dublată de un spirit critic mereu la pândă, care judecă, măsurat, dar implacabil, şi ceea ce se situează în linia standardelor de plauzibilitate şi ceea ce rămâne dedesubt, frizând nerozia ori superficialitatea. O surpriză pentru cei ce nu-l cunosc pe autor (şi nu bănuiesc că savantul medic a scris în tinereţe versuri şi a abandonat mai multe încercări de roman) o constituie incursiunile analitice în literatura celor ce implică în creaţie motive de tip freudist, de la Hortensia Papadat-Bengescu la Mircea Cărtărescu şi de la suprarealişti la onirişti. Consideraţiile fine şi aplicate au adesea stringenţa şi subtilitatea unui critic profesionist. Ele au permanent grija de a nu supralicita, tentaţie inerentă când sunt studiate “influenţele”. În acest spirit, observă oportun Brătescu, dacă “deschizând fereastra poemului, te găseşti în faţa unei privelişti interioare asupra căreia zăbovise în felul său şi Freud, nu trebuie neapărat să crezi că marele vienez este cel care l-a condus pe poet în faţa acelei ferestre, ci mai degrabă să pui pe seama «întâmplării» inconştiente binevoitoare o asemenea potrivire.” E un exemplu, unul dintr-o mie, care confirmă că lucrarea pe care o discut e un model de abordare probă, la obiect, de informaţie exhaustivă, cântărită şi contextualizată ingenios, un instrument de referinţă indispensabil nu numai celor interesaţi nemijlocit de freudism, ci şi tuturor celor ce se ocupă de istoria culturii, civilizaţiei, mentalităţilor etc. la noi.
Îi urez, la rându-mi, “La mulţi ani!” domnului G. Brătescu şi îi mulţumesc pentru această monumentală şi pasionantă istorie – care, nu doar în opinia mea, se află mult peste nivelul psihanalizei autohtone.
În acelaşi număr al revistei
Observator cultural, mai exact în suplimentul cu tema “Gulag şi Holocaust în conştiinţa românească”, poate fi citit un doct
eseu de psihoistorie al lui Ştefan Borbély, “Holocaust şi totalitarism comunist în textele de psihoistorie” (fragment). De mai multă vreme dl Borbély este interesat de această disciplină – din păcate, textele sale de gen le găsim foarte rar în presă. Îmi amintesc doar de un grupaj de articole apărut pe la începutul deceniului trecut în revista clujeană
Apostrof, cred că sub coordonarea sa, şi de o asociaţie de psihoistorie pe care de asemenea e posibil să o fi condus sau să o conducă în continuare.
…un articol al lui Paul Cornea dedicat lui G. Brătescu, “probabil cel mai important istoric al medicinei în viaţă”, care împlineşte în aceste zile 85 de ani. Găsesc că este un articol foarte necesar, binevenit şi de natură să-i intereseze şi pe cei din zona psihanalizei. Nu putem să uităm că G. Brătescu a publicat în 1994 o excepţională istorie a psihanalizei din România, de o acribie neverosimilă şi o documentare desfăşurată cale de decenii. Vederile lui Paul Cornea concordă, de altfel, în această privinţă:
