…puteţi asculta cea de-a doua parte a discuţiei despre masacrul comis de studentul Cho Seung-Hui la Universitatea Virginia Tech. Interlocutorul meu va fi Octavian Buda, medic psihiatru la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, doctor în ştiinţe medicale format în filosofie şi autor al unor cărţi şi studii de suicidologie, victimologie, criminologie clinică, psihanaliză, adictologie, bioetică şi istoria medicinei.
Eu consider că psihiatria e mai mult decât o simplă disciplină medicală. Ea transgresează oarecum condiţia medicului curant şi e un fel de antropologie aplicată. Din această perspectivă, cred că orice disciplină umanistă care are oarecare legătură cu psihiatria trebuie cunoscută, tocmai pentru a înţelege fiinţa umană în toate formele ei de manifestare. (…)
Miza expertului în psihiatria judiciară este de a stabili legături de cauzalitate între simptome şi manifestări în cazul unei boli psihice – şi crima propriu-zisă. Există chiar un termen sugestiv pentru aceasta, cel de „autopsie psihologică” sau „psihopatologică”. (…)
Există situaţii foarte rare în care manifestări ale unor boli psihice pot intra şi în sfera delictualităţii. Asta nu înseamnă că bolnavul psihic este prin excelenţă un antisocial care face rău. Sunt foarte multe statistici care arată că actele antisociale produse în psihoze au un procentaj foarte redus: 2-3, maximum 4%. Una dintre caracteristicile esenţiale a bolnavilor psihici, mai ales a celor care au forme grave de destructurări psihice, precum delirul sau halucinaţiile, o reprezintă tocmai introversia extraordinar de accentuată. Mintea bolnavilor psihici funcţionează de foarte multe ori după principiul unui solipsism patologic. Vorbim despre o inhibare a funcţiilor vitale, a funcţiilor psihologice… Extrem de rar sunt descrise în literatura de specialitate crime comise de bolnavii psihici – de pildă, de schizofreni. (…)
Nu orice crimă oribilă produsă de o persoană este rezultatul nebuniei acesteia. O crimă premeditată, deci cu un mecanism de anticipare în mintea celui care o produce, cu măsuri de precauţie pentru ca acea crimă să aibă loc, cu comportamentul dinainte şi cel de după faptă – dacă acea crimă îmbracă deci formele coerenţei, ea până la urmă nu mai aparţine patologiei psihiatrice. (…)
Se descrie încă din secolul trecut ceea ce se numea pe atunci sociopatie sau psihopatie. Nu este vorba despre un ansamblu de entităţi psihologice destructurate care generează un fel de dinamică anormală a minţii. Ci mai degrabă despre trăsături de caracter. Una dintre caracteristicile acestor persoane despre care astăzi se consideră că au tulburări de personalitate este rigiditatea. Ce înseamnă aceasta? Fiecare dintre noi ne adaptăm la viaţa socială în funcţie de un context sau altul de aşa manieră încât ne modificăm comportamentul în funcţie de factorii exogeni care apar. Ne pliem, ne modulăm, aflăm cele mai bune soluţii astfel încât să coexistăm în societatea respectivă. Ei bine, sociopatul, cel cu tulburare de personalitate, distruge mediul din jur pentru a-l adapta cerinţelor lui rigide. Cu alte cuvinte, pentru el nu există această pliere, această modulare a comportamentului în funcţie de ceea ce-i oferă societatea, ci manifestă pur şi simplu o satisfacţie brutală şi cinică a unor dorinţe şi a unor necesităţi pe care şi le desfăşoară fără nici un fel de scrupul. Cei cu tulburări de personalitate dovedesc în primul rând o răceală afectivă. Nu prea au ceea ce ne caracterizează pe cei mai mulţi dintre noi: reacţii emoţionale adecvate mediului respectiv. Or, asta este o formă de patologie psihiatrică, dar nu de patologia nebuniei, ci este o patologie care ţine de caracter. (…)
