Valenţe ale psihanalizei în analiza fenomenului social. Marcuse şi supraorganizarea socială a instinctelor este titlul articolului Izabellei Ghiţă din cel mai recent număr al revistei Cultura, ce preia comunicarea de la Conferinţa „Psihanaliză şi societate”, 2 iunie 2007, Universitatea Hyperion. Redau mai jos un fragment din eseu:
Valenţele deosebite ale psihanalizei în analiza fenomenului social au fost apreciate şi introduse în critica socială încă din anii ’30 ai secolului trecut, când Max Horkheimer, director al Institului de Cercetare Socială a Şcolii de la Frankfurt, recunoştea explicit importanţa metapsihologiei freudiene pentru înţelegerea dimensiunii psihologice şi afective a existenţei umane.
Totuşi, psihanaliza s-a impus ca instrument şi metodă de analiză a socialului abia în anii ’50, odată cu apariţia cărţii lui Herbert Marcuse, Eros şi Civilizaţie. Astfel, imperativele unui nou tip de cercetare descopereau în psihanaliză un important suport teoretic şi util instrument de analiză care să apropie cât mai mult teoria critică atât de realitatea concretă a individualului cât şi de valenţele subtile ale unei ştiinţe aplicate.
Marcuse este fără doar şi poate unul dintre cei care au arătat importanţa conceptelor psihanalitice în afara domeniului clinic ca şi concepte sociale şi politice, şi a pus în termenii cei mai clari problema imposibilităţii ignorării dimensiunii psihologice a dinamicii social-politice în genere. Odată cu Marcuse, psihanaliza devine în mod categoric deopotrivă instrument şi metodă în înţelegerea fenomenului social, în critica ideologiilor sau în legitimarea in extremis a unei „promesse du bonheur” a umanităţii.
În scrierile sale, Marcuse conservă ideile de bază ale freudismului referitoare la natura umană, pe care le extrapolează în analiza societăţii de consum şi le îmbogăţeşte în lumina ideii pregnante a neofreudismului cum că impulsurile inconştiente sunt determinate nu numai de instincte sexuale înnăscute ci şi de factori sociali. Marcuse transforma astfel metapsihologia freudiană în instrumentul dialectic de desluşire a mecanismelor prin care societatea consumului reprimă şi alienează individul.
Dacă Freud sublinia faptul că civilizaţia presupune reprimarea instinctelor şi înlocuirea treptată a principiului plăcerii cu principiul realităţii, Marcuse face ceva mai mult: trece principiul realităţii din anistoric în istoric şi constată că singura formă pe care acest principiu a cunoscut-o de-a lungul istoriei este cea a randamentului şi eficienţei. Ca principiu al randamentului, principiul realităţii este supra-represiv, caracteristică a supra-organizării sociale în vederea instrumentalizării individului şi a transformării sale în obiect al muncii. Societatea consumeristă cunoaşte însă un apogeu al supra-organizării, reprimării şi gestionării libidoului, transformând individul nu numai in obiect al muncii, ci şi al consumului.
Astfel, „Prefaţa Politică din 1966” a lucrării Eros şi civilizaţie, subliniind propria naivitate a autorului de a fi avut o atitudine mult prea optimistă cu numai 11 ani în urmă, atragea atenţia asupra nevoii de luciditate asupra manierei în care instinctele vieţii şi ale morţii sunt speculate clivat şi manipulate în vederea reproducerii unui sistem alienant. O bună parte din ceea ce Marcuse sublinia ca fiind tarele societăţii consumului o recunoaştem şi acum. Dacă în mod natural ne dorim să fim fericiţi, cu siguranţă nu la fel de natural nu putem fi fericiţi fără un anume prajitor de pâine sau fără cuţitele Shogun. Şi totuşi societatea noastră contemporană reuşeşte să lege fericirea noastră de astfel de produse şi să ne facă să ne simţim complet nefericiţi până nu le avem. Individul reuşeşte să introiecteze o nouă idee privind fericirea sa şi capătă astfel false nevoi în funcţie de care îşi judecă satisfacţiile şi insatisfacţiile zilnice. Devine dependent de obiectele mărunte pentru care munceşte şi carora el se livrează necondiţionat. Realitatea Eu-lui devine astfel realitatea pulsiunilor sale şi a supra-organizării sociale a acestora.
Astfel, „Prefaţa Politică din 1966” a lucrării Eros şi civilizaţie, subliniind propria naivitate a autorului de a fi avut o atitudine mult prea optimistă cu numai 11 ani în urmă, atragea atenţia asupra nevoii de luciditate asupra manierei în care instinctele vieţii şi ale morţii sunt speculate clivat şi manipulate în vederea reproducerii unui sistem alienant. O bună parte din ceea ce Marcuse sublinia ca fiind tarele societăţii consumului o recunoaştem şi acum. Dacă în mod natural ne dorim să fim fericiţi, cu siguranţă nu la fel de natural nu putem fi fericiţi fără un anume prajitor de pâine sau fără cuţitele Shogun. Şi totuşi societatea noastră contemporană reuşeşte să lege fericirea noastră de astfel de produse şi să ne facă să ne simţim complet nefericiţi până nu le avem. Individul reuşeşte să introiecteze o nouă idee privind fericirea sa şi capătă astfel false nevoi în funcţie de care îşi judecă satisfacţiile şi insatisfacţiile zilnice. Devine dependent de obiectele mărunte pentru care munceşte şi carora el se livrează necondiţionat. Realitatea Eu-lui devine astfel realitatea pulsiunilor sale şi a supra-organizării sociale a acestora.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Si eu l-am remarcat pe Marcuse in lucrarea mea Dinamica Psihologiei Abisale scrise acum 10 ani. Dar cred ca i-am criticat una dintre ideila sale.
Oricum deschiderea cutiei Pandorei a paradigmei sociologiste cred ca este ultimul pas pe care psihologia in general trebuie sa il faca. Se intrevede un teren virgin in aceasta directie
Este din ce in ce mai vizibil faptul ca societatea de consum valorizeaza excesiv placerea furnizata de randamentul in munca, ca placere consecutiva unui comportament simptomatic, cred eu, din cauza epuizarii pe care o sesizam ca fiind prezenta in cazul oricarui simptom… Individul se epuizeaza intr-o munca fara de care nu poate supravietui psihic deoarece aceasta ii furnizeaza o satisfactie deplasata catre material, catre lucruri din afara sa. Un mesaj foarte util transmite textul Izabellei, si anume caracterul compulsiv si autodistructiv al exercitarii acestui principiu al randamentului (concept marcusian). Acest fapt se pare ca l-a facut pe Marcuse sa vorbeasca despre pulsiunea de moarte (concept freudian) in contextul nevoii de productivitate si despre pulsiunea de viata in contextul nevoii de consum. Desigur insa ca in extremele fiecarui comportament putem identifica o tendinta autodistructiva. Principiul randamentului este formulat ca reprezentand o forma a principiului realitatii si este firesc sa fie asa daca ne gandim ca simptomul se constituie in contextul unei negocieri a Eului intre cele doua principii freudiene: al placerii si al realitatii. In termeni lacanieni, principiul randamentului se inscrie foarte bine in dialectica stapanului si a sclavului pe care stim ca Lacan a mostenit-o de la Hegel. Lupta pentru recunoastere, ca miza a acestei confruntari, mi se pare cea mai pertinenta exemplificare a principiului marcusian. Aceasta perspectiva muta insa problema din interrelationalul social in intrasubiectiv deoarece doar parti ale Eului pot sustine o tendinta sau o alta, in functie de structura sa. Paradoxul “stapanului” este ca nefericirea lui consta in faptul de a fi apreciat doar de un “sclav”… Altfel spus, doar asumandu-mi postura de sclav voi aprecia stapanul din mine…
Domnule Baldovin,
Va felicit pentru reusita dvs. de a fi atat de inspirat. Daca l-ati criticat pe Marcuse dupa ce l-ati inteles foarte bine (adica dupa ce a-ri trecut prin Platon, Kant, Hegel, Fichte, Scheling, Dilthey, Heidegger) nu pot decat sa va invidiez pentru cultura dvs. extrem de vasta.
Nu am inteles insa ce fel de apreciere aveti la adresa articolului aparut in Cultura si anuntat aici, cum de altfel nu am inteles nici care este ideea pe care ati criticat-o.
Articolul Izabellei Ghita e punctual, bine alcatuit si cu o interpretare originala cu foarte mult sens.
Cartea dvs. nu o voi citi insa. De fapt nici macar nu o voi cauta.
CanutzaOmSucit
Uau. Dar aveti multe de spus nu gluma. Cu cine conversati voi de fapt? Cu Marcuse sau cu textul Izabellei? Pe cine ati invita in oras la o cafea?
Bravo Izabella. Se vede in textul tau o scoala profesionista de filosofie.
Pentru Georgiana:
Draga Georgiana, dupa cum probabil stii eu in astfel de relatii sociale gasesc originea tulburarilor psihice: http://www.members.lycos.co.uk/gabald/texte/soft.htm
Insa eu nu am in vedere doar munca aceasta contemporana ci starea de asediu in general pe care unele grupuri au suferit-o din partea altora. Astea si-au pus amprenta asupra tot ce inseamna suflet contemporan.
Cat despre Lacan eu cred ca trebuia sa ia relatia stapan -sclav de la Nietzsche si nu de la Hegel. Nu cred ca dialectica hegeliana poate duce altundeva decat la refacerea pe usa din dos a metafizicii prekantiene.
Pentru Anonim:
Mai intaiu va urez „bine ati venit pe blog!” pentru cazul in care inca intr-adevar nu sunteti la curent cu discutiile de pe blog si de pe lista de discutii a AIPsA.
Ideea pe care eu o criticam indirect este aceea a stadiilor de evolutie libidinala infantila sustinuta de Freud si sutineam portita sociologista deschisa de Marcuse.
Cat despre invidie… eu cred ca doar manelistii se invidiaza deci cu noi nu e cazul 🙂
Oricum acum 10 ani puteam sa spun mai multe despre autorii de mai jos. Intre timp a trebuit sa ma reprofilez un pic pe activitati ceva mai profitabile decat aprofundarea lor.
Toate bune!
Dar din cate imi amintesc, Marcuse nu face nimic atceva decat sa sublinieze iar si iar faptul ca Freud insusi a deschis aceasta „potita”. Daca Freud nu ar fi scris „Angoasa in civilizatie” si „Viitorul unei iluzii”, Marcuse nu ar fi existat, si banuiesc ca daca extinde discutia la mai toate scrierile lui Freud, nici linkurile la care ne tot trimiteti nu ar fi umplut comentariile de pe blog si nici emailurile de pe AIPsA.
Mult succes in toate, dar mai ales … moderatie.
@Anonim
Mai intai observ ca sunteti la curent cu discutiile de pe AIPsA si chiar cu conceptele psihologiei abisale ceea ce nu se intelegea din acel mesaj. Ma bucura dialogul cu dvs. in aceste conditii.
Mai observ ca sunteti aproape sa deplangeti faptul ca lista/blogul s-ar fi „umplut” cu mesajele mele. Eu cred ca aceste spatii sunt mult prea goale si nepopulate fata de problemele pe care viata de zi cu zi (in special din peisajul romanesc) le are si fata de beneficiile pe care psihanaliza le poate aduce societatii.
De acord ca portita a fost deschisa de Freud.
Insa doar sub metoda psihanalitica. Cred ca Nietzsche a fost mai profund decat Freud in materie de analiza a societatii insa i-au lipsit instrumentelke psihanalizei. De aceea cred ca Freud a fost un pas inapoi in materie de psihologie sociale. El vedea influentele sociale nefaste ale civilizatiei relativ la frustrarile perioadei infantile pe care el le credea originare. Din acest punct de vedere capacitatea lui de analiza a socialului cred ca a fost limitat de aceasta prejudecata. Eu cred, intorcandu-ma la Nietzsche si ceva mai aproape de Marcuse (care nu a atins nici el profunzimea lui Nietzsche), ca originea complexelor si a tulburarilor psihice vine din impartirea lumii in stapani si sclavi. Din acest p.d.v. sunt mai aproape si de Rousseau cu destructuratismul sau mai curand de psihopatologismul originar al lui Freud.
Fireste ca Freud nu poate sa deschida de tot portita sociala din moment ce crede ca tulburarea psihica este starea naturala a omului. El restrange frustrarile sociale doar la inhibarea unor astfel de pulsiuni originar psihopatologice. Insa eu (repet, urmandu-l pe Nietzsche) cred ca acestea nu sunt ele insele originare si sunt determinate direct de „educatia” oferita de stapan sclavului. Asta cred eu ca ar fi deschiderea larga a „portitei” de care Marcuse s-a apropiat mai mult decat Freud si careia Nietzsche i-a tras un picior de a scos-o din tzatzani.
multumesc pentru urarea de „succes”
Despre moderatie ma tem ca nu o pot urma data fiind profesia mea :). Arta este o lupa, o exagerare a unui coltz de lume, o scoatere a sa in evidenta in fata altora. Daca esti moderat nu mai poti vedea acest colt…
Ceea ce citim mai mult si ceea ce ne provoaca sa ne regasim in limitele sale tindem sa credem ca este solutia . Versiunea lui Nietzche asupra societatii, si mai ales asupra morale, este extrem de alienanta. Daca o preferati, nu inseamna ca ea este mai adecvata decat cea a lui Platon spre exemplu.
Daca facem un mic exercitiu de obiectivism (limitat evident), cred ca putem spune ca Whitehead nu s-a inselat cad a afirmat ca toata istoria gandirii este „nota de subsol la Platon”, deci si preferatul dvs., susnumitul Nietzsche.
Dar nu cred ca este cazul sa cautam in fundul istoriei chiar totul. Ce spune Nietzche nu ar fi insemnat nimic fara Freud. Faptul ca il avem pe Freud, face ca sa avem la indemana si privirea psihanalitica pe care o aplicam retrospectiv si ianintasilor sai.
Ma intreb ce tip de arta faceti in conditiile in care „ucideti” sensibilitatea si rationalizati excesiv.
Pe curand.
@ Anonim.
Evident ca tot, dar absolut tot ce citim trece prin acest filtru proiectiv al propriilor conceptii.
Fireste ca nici eu nu pot accepta totul la Nietzsche. Chiar am afirmat ca cea a descoperit cu o mana a acoperit cu alta. El a oscilat intre doua sistemje de gandire. Insa teoria moralelor de stapani/sclavi este de o acuratete absolut incantatoare.
Fireste ca fara Freud Nietzsche este doar un filosof cu intuitii psihologice profunde. am acceptat si eu asta. Insa cred ca gradul de structurare psihica a individului trebuie renegociat de la ontogeneza catre genealogie, catre ereditate.
Eu nu prefer viziunea generala apocaliptica a lui Nietzsche asupra societatii doar ca mi-am construit teoriile pornind de la aceasta premisa particulara. Daca viziunea mea e mai buna decat a lui Freud asta se va vedea peste 100 de ani sper :). Deocamdata eu am folosit argumente:
http://www.members.lycos.co.uk/gabald/texte/meta.htm
Nu vad arta ca pe o manifestare a sensibilitatii ci ca pe o particularizare a conceptului:)
Uitati-va:
http://www.members.lycos.co.uk/gabald/gabriel%20baldovin.htm
Nu pot decat sa ma intristez cand imi spuneti ca nu vedeti arta ca pe o amnifestare a sensibilitatii. Arta era singurul refugiu ramas nealterat al acesteia. Daca nici arta nu mai este traire, apai e clar ca ne paste sfarsitul.
In rest, numai de bine.
Conceptul de „sensibilitate” nu imi mai spune nimic. Arta nu se mai face de si pentru fecioare anorectice. Arta se face astazi cu nerv nu cu astenii.
Daca deplangeti valorile societatii contemporane va priveste. Doar ca lumea si arta nu asteapta. Merg mai departe si uita de ceea ce nu a fost trait la timpul sau.
Eu nu am spus ca nu ar fi traire. De fapt conceptul nu se manifesta particular decat prin „traire” (pulsionala) si adaptare la realitate a sa. Este clar ca arta este produsul de negociere intre abstractia subiectiva si contretetea obiectiva a lumii.
urmaresc discutiile de pe blog si mi se pare ca nu participa specialisti decat foarte putin
v-ati referit pana acum la sensibilitate ca la trairea pulsionala a individului si astenie? caci eu ziceam sensibilitate mai mult la afect
Cred ca ati nimerit intr-un cerc unde Affektul are alt sens 🙂
Nu m-am referit la „sensibilitate” ca vazuta prin prisma pulsiunilor si tocmai de aceea prefer sa nu folosesc termenul.
Pentru mine e un termen prea perimat.
Imi aduce aminte de profesoara care ne tinea predici despre sensibilitate si acum isi vinde… mileurile.