din comentariile pe care nu le-am pus inca veti afla de ce am ales asa.
vreau sa reamintesc cititorilor ce inseamna un blog. blog inseamna „jurnal pe internet”. este o marturie personala mai mult si nu un site de stiri. desigur te poti limita si la a pune stiri, dar ele ar trebui interpretate tot ca o marturie personala a celui care le posteaza si organizatiei despre care sunt acele stiri.
au fost odata ca niciodata… doi pisoi. si ei au stat la mama lor… la caldurica… care i-a ingrijit, i-a protejat de demonii copilariei, le-a dat bruma de lapte pe care puteau sa o faca mamelele ei din putzina mancare pe care o putea aduna cu chiu cu vai…
doar ca intr-o zi a venit un om rau… pe care mama lor il stia de frica pentru ca era stapanul casei. si acel om rau a decis ca nu poate hrani si cei doi puiutzi ai ei… poate ca n-avea destula mancare… poate ca n-avea destula energie. omul rau a venit intr-o zi… si cu lacrimi in ochi sau in suflet… i-a luat puiutzii si i-a dus la marginea satului pe niste dealuri…
cu timpul mancarea se imputzina… cu timpul au venit purici pe noi… cu timpul nu mai trecea picior de om pe langa noi… m-am ranit… si-mi curge sange si mama nu este langa mine sa-mi linga ranile…
deodata… o masina de oameni bogati se da jos langa noi… au venit sa-si vada pamanturile… sunt veseli si bucurosi si totul le merge bine. vin chiar spre noi… sora lui se joaca cu mine si vede ca sunt ranit si sunt plin de purici. ii zice… catre el: „doamne cati purici are… nu stiu cum mai traieste… e negru”. el se uita… si stie ca un pisic poate trai pana si in cele mai negre conditzii, dar nu poate indura la infinit… totusi le zice „hai in masina”. ii vad plecand… cu ultimele puteri fug dupa ei impreuna cu fratele meu… el e mai sanatos… dar nu-si da seama ce se intampla… fugim cat ne tin picioarele… sunt ultima noastra sansa…. i-am prins o privire din ochii baiatului si stiu ca si-a dat seama ce se intampla cu noi… ea ii zice: „am putea sa-i luam”… el ii raspunde: „ce sa facem cu ei… unde sa-i dam? nu mai putem sa-i dam”, „nu mai avem cui”.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
masina pleaca…
deodata… ca un gest obscen… ea prinde aparatul de fotografiat si ne face poze… unii oameni zic ca atunci cand faci poza unui om sau animal… o parte din sufletul lui trece in acea poza…
…
puteam sa-i iau atunci. poate puteam sa-i si dau… desi nu sunt sigur de asta… n-am avut curaj sa lupt pentru ei cu lumea din care faceam eu parte pe atunci…
asta e tot ce mai am de la ei doi:
Cristi, mama, nu te mai justifica atata, nu e necesar sa precizezi ca un blog este un jurnal pentru a putea sa iti permiti sa discuti despre „ce vrea tahionii tai” acolo. Ca definitie, prin gen proxim si diferenta specifica, un blog este un tip de site, care se caracterizeaza prin aceea ca cele mai recente itemuri suite pe el sunt afisate primele. Asta e singura constrangere conceptuala legata de notiunea de „blog”. Asta ca definitie de specialitate.
Uman vorbin… un blog este ceea ce vrei tu sa fie (de la Ir! citire). Asa ca… da-te in spectacol. Nici un comentator nu poate sa iti dicteze ce sa faci in spatiul blogului pe care scrii ca autor.
Am fost si eu odata martora a unei crime foarte sadice,implicand doi pisoi… Eram la Neghoiu, orasul tahionilor mei, si ma plimbam pe-acolo, in adolescenta timpurie, cand inca nu dadusem piept cu „greutatile vietii”. Prin Nehoiu trece „Buzaul cel frumos curgator”. Treceam eu cu varami-u geaman pe un pod pitoresc, si discutam despre „cine ma place cine nu ma place” si, cand, in mijlocul buzaului cel frumos curgator… ce-mi aud urechile? Niste mieunaturi disperate, disperate, disperate. Casc ochii mari, si, in mijlocul raului, pe un bolovan imens, in jurul caruia apa facea ochiuri si mini-cascade(nu mai stiu care e termenul pentru mini-cascadele astea, eu luam 10 la geogra pe alte criterii), so… in the tallest corner of the tallest tower, doi pisoi, zgribuliti, uzi de la stropii care ajungeau pana acolo, fara nici un dragon care sa le incalzeasca suferinta in asteptarea lui Schrek (asa se scrie??) se tot uitau in jur, cu ochisorii aia de-abia iestiti, speriati de moarte. Stiu… proiectez… de unde sa stiu eu ce simteau pisoii?? asa e, nu stiu eu ce, sau daca pisoii simteau ceva… va povestesc ce am simtit eu, ce am presupus eu.
Apa mare… involburata… ca sa dramatizam situatia.
O singura intrebare am… cum au ajuns pisoii acolo? Si ce muntean lipsit de responsabilitate, ar apela la o asemenea metoda de a scapa de pisoi dupa ce i-a fatat spurcata de femela? In tahionii mei, de ce nu i-a dat cuiva? De ce nu i-a lasat in mijlocul strazii, vorba ta, ca sa ii ia cineva… macar pe rand? De ce i-a dus intr-un loc inaccesibil? Ca sa se asigure ca vor muri?
Doamne fereste… unde se indreapta lumea asta…
Si.. pana la urma… poate ca oricum.. animalele nu simt… ele nu zimbolizeaza, nu au constiinta… nu ne intereseaza…
Hmmm… si atunci… oare de unde vine cheltuiala asta inutila emotionala a Omului cand vedem un animal la necaz? Daca animalele nu ar simti… am fi noi construiti in asa fel incat sa simtitm nevoia de a le ingriji? Hmmm….
Cristi, mama, nu te mai justifica atata, nu e necesar sa precizezi ca un blog este un jurnal pentru a putea sa iti permiti sa discuti despre „ce vrea tahionii tai” acolo. Ca definitie, prin gen proxim si diferenta specifica, un blog este un tip de site, care se caracterizeaza prin aceea ca cele mai recente itemuri suite pe el sunt afisate primele. Asta e singura constrangere conceptuala legata de notiunea de „blog”. Asta ca definitie de specialitate.
Uman vorbin… un blog este ceea ce vrei tu sa fie (de la Ir! citire). Asa ca… da-te in spectacol. Nici un comentator nu poate sa iti dicteze ce sa faci in spatiul blogului pe care scrii ca autor.
Am fost si eu odata martora a unei crime foarte sadice,implicand doi pisoi… Eram la Neghoiu, orasul tahionilor mei, si ma plimbam pe-acolo, in adolescenta timpurie, cand inca nu dadusem piept cu „greutatile vietii”. Prin Nehoiu trece „Buzaul cel frumos curgator”. Treceam eu cu varami-u geaman pe un pod pitoresc, si discutam despre „cine ma place cine nu ma place” si, cand, in mijlocul buzaului cel frumos curgator… ce-mi aud urechile? Niste mieunaturi disperate, disperate, disperate. Casc ochii mari, si, in mijlocul raului, pe un bolovan imens, in jurul caruia apa facea ochiuri si mini-cascade(nu mai stiu care e termenul pentru mini-cascadele astea, eu luam 10 la geogra pe alte criterii), so… in the tallest corner of the tallest tower, doi pisoi, zgribuliti, uzi de la stropii care ajungeau pana acolo, fara nici un dragon care sa le incalzeasca suferinta in asteptarea lui Schrek (asa se scrie??) se tot uitau in jur, cu ochisorii aia de-abia iestiti, speriati de moarte. Stiu… proiectez… de unde sa stiu eu ce simteau pisoii?? asa e, nu stiu eu ce, sau daca pisoii simteau ceva… va povestesc ce am simtit eu, ce am presupus eu.
Apa mare… involburata… ca sa dramatizam situatia.
O singura intrebare am… cum au ajuns pisoii acolo? Si ce muntean lipsit de responsabilitate, ar apela la o asemenea metoda de a scapa de pisoi dupa ce i-a fatat spurcata de femela? In tahionii mei, de ce nu i-a dat cuiva? De ce nu i-a lasat in mijlocul strazii, vorba ta, ca sa ii ia cineva… macar pe rand? De ce i-a dus intr-un loc inaccesibil? Ca sa se asigure ca vor muri?
Doamne fereste… unde se indreapta lumea asta…
Si.. pana la urma… poate ca oricum.. animalele nu simt… ele nu zimbolizeaza, nu au constiinta… nu ne intereseaza…
Hmmm… si atunci… oare de unde vine cheltuiala asta inutila emotionala a Omului cand vedem un animal la necaz? Daca animalele nu ar simti… am fi noi construiti in asa fel incat sa simtitm nevoia de a le ingriji? Hmmm….
Scuze pentru dublura…
Din pacate, am mouse cu dubluclick, si, mai da si rateuri 😀
Draga Cristi,
Apreciez definitia ta si probabil ca sensul confesiv este unul dintre cele mai atractive pentru un blog, daca nu cel mai atractiv. Cine poate sustine un discurs precum cel pe care-l propui – structurat si cu adresa – foarte bine!
Totusi, as dori sa nu restrangem blogul doar la acest sens, pentru ca nu inseamna numai asta. Exemplele abunda. Nu mai spun ca subtitlul de la Cafe Gradiva include foarte clar ideea de stiri – nu inutil, in opinia mea. Tot in subtitlu vei afla si invitatiile la dezbatere si sugestia de a nu se cenzura discursul (pe cat se poate aici, pentru ca nu ne aflam totusi pe divanul psihanalistului si nici nu e bine ori sanatos sa intretinem o atare iluzie).
Credeam prin urmare ca avem un context clar: ne aflam pe un blog de psihanaliza culturala si e de dorit ca temele abordate sa fie psihanalitice sau psihanalizabile. Mi-as dori, deci, ca pe acest blog sa discutam psihanalitic si / sau despre psihanaliza, chiar daca uneori nu e poate tot atat de spectaculos cum ar fi daca am discuta si despre altele.
Repet asadar rugamintea ca postarile autorilor – respectiv propunerea unor subiecte pentru dezbatere – sa se „margineasca” in cazul acestui blog la aceasta arie. Cat priveste comentariile, ele vor fi, desigur, marginite doar de bunul simt.
Multumesc!
Cristi, daca vrei povesti cu pisici… nu prea psihanalizabile, pentru ca nu sunt traumatizante, din moment ce se termina bine (pisicul isi gaseste un sibling, sau, cel putin, asa presupunem noi), te invit la mine pe blog sa citesti. Adresa o stii…
o imbratisare
Trista povestea cu pisoii, totusi, nu prea cred ca-si are locul pe acest blog. Mai bine ar fi fost pusa pe un alt blog, personal, nu acesta, pentru subiecte psihanalitice, cum s-a mai spus in discutiile de mai sus.
Si eu, in copilarie, demult, am fost nevoita sa abandonez niste pui de pisica, pentru ca nu aveam unde sa-i tinem, dar i-am dus si i-am lasat intr-o curte foarte frumoasa, mare, cu gradina, unde sa le fie bine, si asta dupa ce am cercetat mai multe curti, unde sa nu fie caini sau alte probleme. Nu reusisem sa dam decat un singur pui si mai aveam trei. Pisica mea facea pui cam des.
Mai veniti si cu subiecte incitante si la care chiar e de discutat.In afara de cel concret cu tipa in psihanaliza careia ii moare sotul…(si ala servit de altcineva,sora aluia,nu de voi), cam…”Vise,vise”…,vi se pare ca aveti blogg;in rest…
Pentru anonim: si dumneavoastra vi se pare ca ati spus ceva incitant?
Ce subiect incitant ne propuneti? Daca va doriti sa discutam ceva anume, suntem … ma rog… eu una sunt dispusa sa aud si propuneri.
Numai bine
psiheea
as dori daca se poate dat fiind blogul acesta sa-mi spuneti care sunt limitele psihanalizei. Cam cat admit psihanalistii ca pot „duce”? sau psihanaliza in sine multumesc… nu cunosc categoriile carora se adreseaza psihanaliza si din relatarile anterioare nu am reusit sa desprind mare lucru… Scuze dar am avut impresia unor copii care-si cam dau cu nisip in ochi …
Copii care isi arunca nisip in ochi…cel putin. Sunt penibile discutiile de aici. Pisicuti abandonatzi si telenovele tesute din povestile nu stiu cui… N-are nici o legatura cu psihanaliza, nici cu psihologia, sunt doar niste oameni care-si varsa nervii p’aici sub pretextul asta la un nivel de „gospodine” si copii de gradinitza. Parea ok la inceput blogul asta, pacat. A devenit inca un radio santz de scandal.
Sunt perfect de acord cu observatiile dvs., ada, si cred ca acest lucru s-a intamplat pentru ca nu am limitat discursul persoanelor rauvoitoare care pun intrebari numai ca sa se afle in treaba spunandu-ne apoi, indiferent de raspunsul nostru, ca mintim…
Eu cred ca e din cauza ca, anonimitatea fiind permisa, oamenii care scriu sub protectia anonimatului nu se straduiesc prea tare sa isi faca cinste lor insile. Din moment ce nimeni nu stie cine sunt, nu au de ce sa incerce sa isi pastreze nici o imagine onorabila, asa ca orice situatie capricioasa, regresiva, pripita sau pur si simplu orice defulare poate fi varsata fara pic de menajamente. sta scade foarte mult din calitatea discutiilor. Chiar daca, prezenta oamenilor „cu statut” se face simtita, calitatea spuselor lor este puternic inhibata de faptul ca, fiind anonimi, isi pot permite sa se si „prosteasca”. Daca toata lumea ar scris sub numele real, probabil ca discutiile s-ar purta la un cu totul alt nivel. In aceeasi ordine de idei, Georgiana, eu de-abia astept sa ne reluam activitatea de grup de dezbateri la anu, sa discutam fata in fata, pe texte serioase, si intr-un cadru in care fiecare isi asuma spusele.
eu cred ca mai mult sau mai putin un blog interesant e mentinut astfel de autorii lui prin posturi si atitudine nu neaparat de cati anonimi intra. am zis si altadata ca daca unu intra si te injura si tu ii tii hangul asta nu face decat sa il incite si mai mult altfel pana la urma isi vede de treaba
am vrut sa ma semnez mai sus de altfel am cont dar nuj de ce nu mere…Toma
hai sa facem o proba …de microfon ….acu:D se pare ca abia acu ma recunoaste si blogu vostru:)))) sa vedem daca am reusit cu contul meu cel …real
Toma, prietene, bine ti-ai asumat acest nume. Sa ti-l porti cu grija.
So… incercam sa facem o treaba calumea sau ce facem aici?
Pt. Toma: V-am impartasit parerea in privinta postarilor si a comentariilor pana de curand, cand am vazut ca multi (oare?) anonimi isi permit sa spuna cam orice si nu sunt deloc interesati de argumentele propriu-zise – bune, rele sau cum vor fi fost ele. Nu generalizez, dar realitatea e ca nu mai poti afla exact care ce a spus atunci cand nu-si recunosc un nume sau un pseudonim. Mi se pare o situatie inegala din pornire pentru cei care isi dau numele si se straduiesc sa discute serios, ceea ce, nu-i asa, ne intereseaza de fapt. Nu cred ca masura luata acum va limita cu ceva libertatea de exprimare, cred in schimb ca am fost putin naiv ca nu am aplicat-o de la inceput. In fine, invat si eu din mers despre bloguri si despre cum se poate sau nu se poate comunica in cadrul lor.
dorin,
eu as zice sa pastram totusi anonimii. din simplul fapt ca merge foarte aiurea blogul (software-ul) si multi nu se pot inregistra. chiar si noi am avut mari probleme la inceput. ne-a luat cam o luna sa ne inregistram
pe de alta parte o parere anonima este binevenita, evident in masura in care nu fac atacuri la persoana, ceea ce este urat si inegal… dar… sa-i eliminam acum ar genera un sistem inchis… fara un contact facil cu exteriorul. iti spun din proprie experientza ca este foarte greu sa convingi un om sa se inregistreze la tine pe forum sau pe site. anonimatul este o prima forma si cea mai usoara de exprimare. daca nu apar robotzei care sa faca reclame automate pe chestia asta… eu zic ca ar merita pastrat.
Cristi,
Nu cred ca inregistrarea cu un pseudonim e asa o problema. Eu n-am avut nici una pana acum – exceptand ziua de ieri, cand am omis din neatentie sa citesc la inscrierea cu un pseudonim de proba ca autentificarea se face cu adresa de e-mail (care ramane la secret), nu cu pseudonimul cu care iti semnezi comentariile. E suficient sa citesti doua randuri de explicatii simple in limba romana. Nu, nu generam catusi de putin un sistem inchis, ci unul cu o minima responsabilitate a ceea ce scrii. Nu folosesc cu nimic unei discutii, dimpotriva, atacurile fara noima la persoana celui care semneaza. Si ar fi incorect fata de acesta sa favorizez in continuare un asemenea tratament. Poate ca unii dintre acei anonimi virulenti au probleme, nu stiu, dar hai cel putin sa nu ne facem iluzia periculoasa ca acest blog ar fi o canapea de terapie (unde, apropo, ai totusi un nume si o prezenta). Nu doresc sa conving sau sa seduc pe nimeni sa semneze aici si nici sa castig un premiu de popularitate. Cine este intr-adevar interesat de subiecte si doreste sa-si expuna un punct de vedere personal, o va face oricum, cu un pseudonim sau, de ce nu, in nume propriu. Este ceea ce am intentionat de la bun inceput.
ok
sa nu zici k nu ti-am zis 🙁
Cristi… cum eu, fata draguta, sunt deacord cu tine… da… anonimii ar trebui „pastrati”, dar cu singurul scop de a servi pentru amuzament…
Si Dorin… mi-ai luat-o inainte cu masura asta, chiar vroiam sa iti sugerez sa faci asta…
Asa… acum ca am facut un plus de autentificare pe blog, putem sa incercam sa mergem pe discutii de genul „toata lumea are dreptate, ne completam unii pe ceilalti, construim argumente si explicatii unele pe baza celorlalte, si invatam cu totii ceva”. Naiv… stiu… dar ce sa-i faci… sunt incorigibila…
Si, in plus, este si o metoda minimala de a „obliga” la un soi de responsabilitate. Un efort, cat de mic, de a te inregistra, poate, macar subliminal, sa il faca pe user sa isi dea cat de cat silinta… pe principiul… daca tot am facut trebsoara grea de a ma inregistra, macar sa imi dau silinta sa scriu ceva cat de cat coerent, nu sa bat campii aici ca si cum as fi in padure. E ca si cum ai bate la usa, inainte sa intri, sau, ca si cum te-ai sterge un pic de noroi.
Si… Cristi… pana la urma… nu „numarul” lor are importanta, ci calitatea discutiilor, mai precis… a concluziior. Faptul ca ai 70 de comentarii pe un post nu inseamna mare lucru, daca ele sunt formate numai din mizerii aruncate aici ca si cum am fi un cos de gunoi.
Dupa mine… indemnul este: hai sa comunicam, nu sa dam unii in altii cu pietre ca idiotii. Pana la urma… scopul este sa crestem, nu sa ne invinetim.
va imbratisez cu drag
doamna/domnisoara anamaria ivan, dincolo de tonul condescendent pe care vi-l insusiti de atotstiutor mi se pare un pic deranjant. Parca dati lectii un pic prea demonstrativ… mi se par ok. interventiile dvs. dar sunt putin fortate. ne-am prins si noi din cele scrise…multumim pentru explicatii. Daca chiar le stiti pe toate…nu prea-i loc de dialog. Multumesc pentru intelegere
Daca tot a „aparut” (postat…) acest subiect, haideti sa-l „psihanalizam”!:) E vorba de un abandon, nu? Asta e crima… Ce ati avea de spus (prin identificare sau nu…)? Eu lucrez cu copii abandonati si, cel mai deteriorat aspect al personalitatii lor mi s-a parut a fi imaginea de sine: latent, „Nu sunt destul de bun pentru nimeni”.
abandonul nu este o crima… inca
dar sa abandonezi doi puiutzi intr-un camp..
As discuta si eu despre abandon, dar… avand in vedere ca se pare ca „deranjez” prin impresia pe care o dau cum ca as avea impresia ca le stiu pe toate, hai mai bine sa va spun un banc, ca sa mai relaxez lumea cu trivialitati, sa nu cumva sa se creada ca sunt vre-o profesoara sau mai stiu eu ce ;))
Trei broscute, sareau de pe un nufar pe altul…
Prima broscuta: – Oac
A doua broscuta: – Oac
A treia broscuta: – Oac Oac
Prima broscuta, catre a doua broscuta: – Hai s-o omoram (catre a treia)
A doua broscuta: – De ce?
Prima broscuta: – Stie prea multe.
Cu impertinenta,
Dra Anamaria Ivan
Si… desigur, cu imbratisari.
Pt psiheea… daca nu dezvaluiti nimic din persoana dumneavoastra aici de unde ar trebui eu sa stiu ce ton sa adopt? Poate stiti mai multe decat mine, in acest caz imi cer mii de scuze ca am facut pe desteapta. Dar asta nu puteam sa o presupun eu de la inceput. In cazul in care doriti sa impartasim cuvinte pline de intelepciune, sunt dispusa sa invat de la dumneavoastra tot ce aveti generozitatea de a oferi aici. Daca nu… atunci, o sa imi pastrez tonul „condescendent”, indiferent de comentariile dumneavoastra. Se pare ca pe cei carora le vorbesc nu ii deranjeaza, asa ca… e ca la sah: „chibiţii tac”.
Si… lăsând la o parte teama de a fii prea categorica, sau excesiv de… „demonstrativă”, vă pun o întrebare: Care este singurul lucru, care, oferit celorlalti, îţi rămâne şi ţie în aceeaşi propoţie, sau se măreşte în valoare?
Vă aştept cu smerenie…
Dra Anamaria Ivan
psiheea… eu zic k stie prea multe…
=))
Da… cred ca intr-adevar stiu prea multe. Ma duc sa ma omor 😉
Nu de alta, dar nu vreau sa faceti voi puscarie pentru o chestiune de care eu singura ma fac vinovata.
Va imbratisez cu drag…
ceea ce am incercat sa va transmit doamna/domnisoara anamaria a fost fatul ca mi s-a parut ca nu lasati prea mult spatiu interlocutorului. Daca considerati ca este o buna abordare da-ti-i bataie tot asa.Alegerea evident va apartine. Personal consider ca ironia blanda lasa mai mult spatiu celuilalt decat supralicitarea …in ceea ce ma priveste, nu consider necesara explicatia deoarece in aceste conditii ar suna mai mult a justificare. Faptul ca m-am simtit agresata nu da cont decat de mine insumi…deci…nu-mi ramane decat sa fac propriile alegeri. Va multumesc
Eu cred, Cristi, ca si pentru cel care abandoneaza (pui sau altceva, nu mai vorbesc de copii…) este traumatic momentul, nu numai pentru cel care este abandonat.
Am acum in minte o femeie care si-a abandonat motanul crescut de 9 ani si care plangea exact ca in poezia El Zorab, refuzand sa vada posibilitatea de a-l tine in continuare pe care eu incercam sa i-o explic…
abandonul adevarat nu e traumatizant. pur si simplu nu mai simti nimic pentru fiinta, copilul, omul de langa tine si nu ramane decat sa te separi de el… evident va fi traumatizant pentru copilul abandonat, dar… pe undeva nu e atat de rau ca in situatia in care parintele care abandoneaza se mai si simte vinovat pentru asta… si nu face nimic 🙁
si asta pentru ca copilul va duce cu el si vinovatia neexprimata a parintelui si va incerca sa-l caute sa lamureasca asta… lucru impiedicat cu cele mai dure mijloace de catre stat.
uite… daca e cineva asistent social sau care lucreaza cu copii adoptati… mi-ar putea explica de ce se interzice prin lege contactul dintre parintii reali si parintii adoptivi? care e pericolul? ce ar putea declansa?
multzumesc…
cat despre ce am facut eu… fac multi. ori din frica de sine, ori din frica de ceilalti… ori din frica de a renunta la idei preconcepute… ori din frica de a-ti schimba radical viata… ori din diverse alte frici (de exemplu mie mi-e frica si acum ca ar fi murit la mine in brate chiar daca ii luam si asta pentru faptul ca nu am destula energie sa-i hranesc si sa-i protejez)… din diverse frici… abandonezi pe cineva care-ti cere ajutorul in mod real… doar ca o cerere de ajutor reala… off… este reala. nu stiu cum o sa traiesc cu asta…
domnisoarei anamaria ivan
Faptul ca adoptati atitudinea copilului teribil…ca faceti un minunat spectacol de lumina si culoare este plusul inteligentei voastre desigur. Ascensiunea meteorica…urmeaza totusi distributia curbei lui Gauss. as dori sa adaug doar ca respectul, bunavointa si toleranta pe care le-a-ti reclamat in scris pentru raufacatorii strazii ar trebui sustinute macar de un minim de toleranta la frustrare. Multumesc. Chiar imi sunteti simpatica imi amintiti de cineva drag, prin aplombul si de ce nu bunavointa dumneavoastra de-a anima blogul. Inca o data multumiri.
„abandonezi pe cineva care-ti cere ajutorul in mod real… doar ca o cerere de ajutor reala… off… este reala. nu stiu cum o sa traiesc cu asta…”
Recunosc ca mi-a placut ce-ai scris… Iti cer si eu acum ajutorul… Un tip cu care s-a certat Dorin si care se ocupa de site-ul asociatiei noastre i-a postat numele in mod nerespectuos in locul site-ului de care se ocupa… Ajuta-ne si pe noi, daca te pricepi, sa scoatem de acolo banner-ul jignitor…:(
cu incredere!
imi cer scuze de eroarea de moment. am remediat situatia si am tinut cont si de alte sfaturi.
multumesc,
cristi