Construcţii nevrotice

Nevroticul nu este un „bolnav” major. Silueta lui nu se profilează magnific şi colosal pe fundalul iscat de o groază fatală. Conturul prezenţei sale sociale este discret, aproape „normal”, destul de dificil de sesizat. Suferind de o dereglare minoră (dar supărătoare), acesta pare că, tipologic, nu s-a hotărât cărui veac ar fi bine să aparţină. Secolului al XIX-lea, aşa cum au dorit-o Freud şi ceilalţi titani ai psihanalizei? Sau veacului nostru, care a cam uitat de psihanaliza clasică, pentru a o regăsi pervers ori poate doar pragmatic într-o multitudine de avataruri psihoterapeutice care, direct sau implicit, se revendică de la dânsa? Indiferent de locul şi timpul în care o plasăm, nevroza (sau nevrozele) rămân(e) şi deranjează. Nu fundamental, dar suficient cât să conserve nevoia terapeutică a insului.

Prin urmare, nevroticul este un personaj uşor de identificat. Marca sa „ontologică” se pierde în griul mediei, căci nevrotici, mai mult sau mai puţin, suntem cu toţii. (După cum zicea bătrânul Freud, diferenţa între patologie şi normalitate ţine de grad, iar nu de natură). Aşadar, nevroticul este insul ticurilor, stereotipurilor, automatismelor stranii, gesturilor mărunt-iraţionale, în fine, subiectul unor pedestre scenarii ale ratării individuale. Echilibrul lui lăuntric, pentru a prinde fiinţă, are nevoie de pârghia, de suportul şi de construcţia unei defense psihice de proporţii. Evident că din pricina tuturor acestor subterfugii şi proiecte de „scenografie” personală nevroticul nu este un om autentic. Practic, el nu poate suporta configuraţia efectivă a realităţii, de unde şi nevoia lui vitală de a o eluda, compensa sau metamorfoza într-o structură confortabilă propriilor nevoi. Care, de cele mai multe ori, sunt extrem de nebuloase, părând a nu avea nici un raport reprezentabil cu datele punctuale ale realităţii.

Pe scurt, nevroticul se simte agresat de configuraţia empirică a realităţii, drept pentru care face tot ce poate pentru a-şi forja, cu mijloacele specifice bolii de care suferă, o lume imaginară, pe care o extinde şi extrapolează asupra realului ca întreg. Cu alte cuvinte, el ficţionalizează aşa cum respiră – fireşte, fără să fie conştient de acest lucru… Arhitect năprasnic al propriului univers interior, pe care-l proiectează la scară cosmică, nevroticul se prevalează de o uimitoare putinţă a construcţiei imaginare. La rigoare, construcţia nevrotică nu este altceva decât dioptria prin care, graţie disfuncţiei psihice de mediocră amplitudine, subiectul suferind îşi reprezintă lumea reală, corijând-o astfel încât ea să corespundă disperatelor sale nevoi şi aşteptări.

Articolul poate fi citit integral în ediţia tipărită a revistei Cultura şi, în curând, şi în ediţia online.