Articol apărut în nr. 37 (142) / joi, 20 septembrie 2007 al revistei Cultura.Cum eseurile de psihanaliză aplicată apar extrem de rar în presa noastră culturală, cu atât mai mult m-au interesat cele două lucrări ale dlui Lucian Delescu recent publicate de revista Cultura, respectiv “Paradoxurile psihanalizei. Mitul lui Narcis” (nr. 32 / 16 august 2007) şi “Psihanaliza. O teorie conservatoare” (nr. 35 / 6 septembrie 2007). Cu atât mai mare mi-a fost şi dezamăgirea, remarcând încă de la primele fraze modul rudimentar de folosire a conceptelor freudiene, vocabularul înţesat cu antice clişee şi neînţelegerea de fond a ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă cu teoria şi în practica psihanalitică.
Nu voi stărui asupra stufoaselor argumentaţii referitoare, în primul articol, la mitul lui Narcis, şi la un pretins caracter conservator al teoriei psihanalitice în cel de-al doilea. În lectura mea, acestea au avut insurmontabile probleme de coerenţă şi au ridicat semne de întrebare cu privire la oportunitatea şi beneficiile folosirii anumitor surse bibliografice. Ceea ce mă interesează cu deosebire şi ceea ce ridică (de fapt, prăbuşeşte) eşafodajul eseurilor este instrumentarul psihanalitic, atât cât şi în formele în care există.
Pornind de la o ipoteză cel puţin hazardată şi inconsistentă cu freudismul a filosofului Donald Herbert Davidson, prin care “părţi ale minţii umane” beneficiază de “convingeri, voinţă şi alte aspecte psihologice pe care fiinţele umane le posedă”, autorul ajunge să presupună în primul eseu amintit că “structura generală a minţii umane este un homunculus. Mai precis, mintea umană este reprezentată în structura sa internă de micul omuleţ (homunculus) care ar deveni agentul din umbră ce controlează acţiunile omului real”. Presupun că filosoful american se referă la instanţele psihice (sine, eu şi supraeu) atunci când vorbeşte despre acele misterioase “părţi ale minţii umane” înzestrate cu voinţă şi convingeri proprii, după cum cred că dl Delescu are în vedere prin “structura generală a minţii umane” aparatul psihic. Este greu de ştiut, dat fiind că vocabularul psihanalitic lipseşte aproape cu desăvârşire, dar există indicii că putem aproxima astfel, pentru că autorul articolului şi al teoriei homunculus-ului face trimiteri la un “ego” (“eu”) represiv şi la iraţional în genere (termen de echivalat, lato sensu, cu inconştientul). Eroarea sa este grosieră şi perseverentă şi constă în faptul (1) de a ipostazia “părţile minţii umane”, de a le privi ca entităţi substanţiale de sine-stătătoare în cadrul a ceea ce reprezintă de fapt un model dinamic al funcţionării psihice. Nu o dată a avertizat Freud asupra acestei tentaţii facile. Instanţele psihice nu sunt ceva fizic localizabil. Există o topică, dar nu şi o topografie. Unul dintre câştigurile renunţării la termenul de “sub(-)conştient” (pe care autorul articolului de faţă îl foloseşte în loc de cel de “inconştient”) constă în eliminarea oricărei sugestii de spaţialitate. De aici până la (2) personificarea (de basm!) a “părţilor minţii umane” mai era doar un pas, care a fost făcut aproape fără a fi observat. Aceste părţi, respectiv instanţele psihice, sunt dăruite cu convingeri şi voinţă proprie prin care dirijează de dinăuntru acţiunile omului “real”! De acum, dl Delescu chiar că nu mai are de ce să ezite şi face şi cel de-al treilea pas, (3) unificând năzdrăvanele instanţe / părţi ale psihicului într-un homunculus ce stă la comanda aceluiaşi om “real”. Dacă toată această poveste cu zâne şi gnomi e cumva o metaforă nedeclarată pentru inconştient, atunci trebuie spus că ea vine cu un veac prea târziu (între timp a apărut psihanaliza!) şi că nu ne lămureşte, cât ne mistifică.
Cititi si Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
Probabil că o atare viziune topografică îl determină pe autor şi să evalueze în permanenţă aparatul psihic pe o axă interior-exterior, să discute de exemplu despre “dimensiunea internă a activităţii umane”, despre o conştiinţă “radical internalistă”, despre o avansare “dinspre instinct [interior] spre realitate [presupus exterioară]” (dar realitatea psihică?), despre “real” şi “realitate” ca atribute ale exteriorităţii, despre Narcis ca “internalist” (?!), despre “dimensiunea non-vizibilă a eului” (care ar fi atunci cea vizibilă?) etc.
Şi această situare simplistă, ca şi alte puncte de vedere ale dlui Delescu performate fără o minimă cunoaştere a vocabularului şi conceptelor psihanalitice se regăsesc şi în cel de-al doilea eseu despre psihanaliză publicat de d-sa. Aşa de pildă o idee foarte creditată de autor, după care “pentru Freud justificarea acţiunilor umane se reduce la îndeplinirea plăcerilor”. Întoarcem astfel de la groapă străvechiul clişeu al pansexualismului freudian despre care credeam că a murit de bătrâneţe! Iată-l resuscitat, verde ca în vremurile de pionierat ale psihanalizei, în exprimări reprobatoare prin care se recomandă “un demers teoretic mai complex decât explicaţia conform căreia acţionăm cu toţii exclusiv în virtutea purului instinct sexual”, prin care se promovează o “unicitate ontologică ce nu poate fi redusă la pulsiuni organice primare (sexualitatea)”, prin care se blamează preceptul “freudian” (dar unde l-aţi citit?!?!) după care “totul e permis în măsura în care acest lucru ne face să ne simţim bine”, prin care se amendează o presupusă reducere a “originii viselor la aspecte pur biologice” (şi atunci de ce le-am mai interpreta, după laborioasa metodă edificată pentru prima dată de Freud însuşi?) ş.a.m.d. Gestul autorului de a recicla o caricatură desuetă ca argument la zi este pur şi simplu deconcertant. Ce reacţie să ai la aşa ceva? Dl Lucian Delescu aruncă la coş sute de termeni de specialitate prin care se urmăreşte elaborarea şi precizarea suferinţei psihice în datele sale, ori ani şi ani de analiză pe divan a pacienţilor – prin ferma convingere a d-sale că dr. Freud recomandă pentru vindecare plăcerea şi sexul! Îi recomand dlui Delescu, spre confirmarea deplină a ipotezelor sale, să se întoarcă pe firul surselor cu vreo opt decenii şi mai bine în urmă spre a întâlni mulţi oameni de bună intenţie, dar neinformaţi, convinşi, de pildă, că Oedip, complexul, înseamnă şi îndeamnă la fac-amor-cu-mama-şi-l-omor-pe-tata. Dacă va avea şi curiozitatea să consulte literatura de specialitate, va vedea atunci că întreaga discuţie psihanalitică despre sexualitate porneşte de la premisa elementară că instinctul sexual este cel mai plastic dintre toate, aşadar cel care poate fi ocultat cel mai mult şi singurul a cărui satisfacere poate fi chiar complet suspendată, de unde şi posibilitatea ca manifestările şi relaţiile sale să dobândească o expresie psihică mai complexă. Nu despre un rol central este vorba aici, ci despre o marginalitate iniţială care ajunge astfel să facă obiectul psihanalizei. Aparatul conceptual edificat mai departe de psihanalişti printr-o permanentă verificare în terapie şi adesea cu disponibilităţi culturale este mult prea sofisticat pentru a putea schiţa aici măcar o idee pentru dl Delescu, dar poate fi sigur că psihanaliza nu are nici o legătură cu vindecarea prin sex sau cu vânătoarea de plăceri, în ceea ce d-sa consideră a fi un hedonism în descendenţă latină (?!). Şi, de asemenea, că “principiul plăcerii ca atare” sau “principiul plăcerii absolute [?!]” (subl. mea) la care este convins că Freud “reduce arhitectura eului uman” nu înseamnă, “ca atare”, o dezlegare la satisfacere pulsională, o invitaţie la hedonism, ci cu totul altceva şi că, tot potrivit lui Freud, acesta intră în binom, ce trist, cu un alt concept intitulat “principiul realităţii”.
Nu voi recenza aici întregul lexicon al erorilor, locurilor comune şi clişeelor comise fără voie de dl Lucian Delescu, întrucât nu văd utilitatea unui demers atât de aprofundat aplicat la două texte irecuperabile. Acestea pot fi corectate din fuga condeiului de orice cititor cu oarecari lecturi psihanalitice, care are deci un interes în domeniu. Aproape toate afirmaţiile autorului despre psihanaliză sunt în registrul comicului şi al absurdului. Cine şi când a afirmat de pildă, vreodată, că psihanaliza ar oferi “prilejul, aşa cum încă se crede, posibilităţii (sic!) visului uman de a se îndeplini în zona realităţii”?! (afirmaţie totuşi valabilă dacă fotoliul psihanalistului ar fi ocupat de peştişorul de aur). Şi cum ar putea restrânge psihanaliza dorinţa visului “sancţionând-o” […] “clinic” (în acest mod contondent vede dl Delescu desfăşurarea unei terapii?!), când demersul terapeutic urmăreşte tocmai decelarea dorinţei în conţinutul manifest al visului?! Şi cum să împartă tocmai psihanaliza lumea “între nebuni şi normali, normali şi anormali”, când unul dintre esenţialele principii freudiene (care legitimează, printre altele, aplicaţiile culturale ori interpretarea viselor) stabileşte că între maladia şi sănătatea psihică există doar o diferenţă de grad, nu de natură? Demonstrându-ne încă o dată că nu are nici cea mai vagă idee despre subiectul pe care-l tratează, dl Delescu afirmă cu tărie că “metoda terapeutului, la rându-i, nu pare să meargă mai departe de a ne spune că nu există nici o problemă dacă, de exemplu, nu avem aripi, de vreme ce acest vis nu este mai mult decât o nevoie biologic definibilă care trebuie îndeplinită.” Greu de crezut poate pentru unii, dar psihanaliştii nu spun asemenea enormităţi într-o terapie!
Alte probleme sunt inventate pur şi simplu. De pildă, cea care ar trebui să producă “argumentul principal împotriva teoriei psihanalitice”, respectiv faptul că interpretarea psihanalitică ar forţa “toate intenţiile să devină univoce, iar obiectul lor să fie, la rându-i, univoc cuprins de orice formă de semnificare”; sau, altfel spus, că Freud le-ar soma să devină “pure”, adică să “se constituie într-un raport perfect univoc cu ţinta” urmărită. Nimic mai fals. Interpretând psihanalitic un vis – ca să dau un singur exemplu – ajungi de îndată să constaţi raporturile de supradeterminare între conţinutul manifest (dat) al visului şi conţinutul latent (obţinut în urma interpretării), prin care unui element îi pot corespunde 2, 3, 10 sau oricâte semnificaţii. De pildă, dacă visezi o femeie, ea poate fi în acelaşi timp, să zicem, mama, soţia, un chip de pe stradă şi diriginta de poştă, fiecare identitate fiind legată de situaţii şi contexte diferite, dar complementare, înţelegerea lor întregind şi aprofundând o interpretare globală. Nici în asocierile libere din analiza terapeutică semnificaţiile nu sunt univoce, acelaşi element sau simbol personal câştigând prin interpretare semnificaţii multiple şi nu de puţine ori contradictorii. Înţelegem totuşi de ce dl Delescu discută despre univocitate, atâta vreme cât d-sa înţelege psihanaliza ca pe un tonomat ce îi serveşte pacientului, brutal, un playlist cu o singură motivaţie – cea sexuală. Nu mai înţelegem însă nimic din afirmaţia că “teoria freudiană dărâmă calea spre semnificare”, dat fiind că tocmai teoria freudiană este cea care află în premieră semnificaţii pentru producţii ca simptomele ori visele, anterior incomprehensibile, descoperind astfel un nou continent, inconştientul (în treacăt fie zis, aceasta este adevărata revoluţie psihanalitică, nu “descoperirea realităţii visurilor”, după cum crede dl Delescu într-o exprimare cam imprecisă, confundând de altfel scopul – accesul la inconştient, cu mijlocul – via regia pe care o reprezintă visele).
Este uimitor cum despre psihanaliză se pot spune cele mai fanteziste lucruri, fără nici o legătură cu conceptele şi practica sa. De remarcat totuşi că dacă autorul celor două eseuri ar întoarce pe dos cele mai multe dintre judecăţile sale, ar obţine afirmaţii aproximativ adevărate. Ceva tot l-a interesat la psihanaliză, putem bănui, de vreme ce greşeşte cu atâta consecvenţă! În debutul celui de-al doilea eseu amintit aici, dl Lucian Delescu precizează: “Trebuie să remarc de la bun început că interesul meu nu se opreşte la psihanaliză decât în măsura în care reuşeşte să mă intrige…”. În acest caz, se pare, psihanaliza n-a reuşit prea mult.
Dorin-Liviu Bîtfoi
>> Cu ce se ocupă un psihanalist
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Am observat ca intre psihanalisti exista diferente de opinie, fiecare are o viziune asupra teoriilor psihanalitice ale lui Freud de exemplu, apoi asupra modului in care se practica psihanaliza ca terapie.
Ca despre psihanaliza se scriu tot felul de lucruri ‘fanteziste’ este adevarat, si e valabil si in alte tari, nu numai la noi, care nu suntem tocmai avansati in acest domeniu… Si se intampla asa pentru ca fiecare e liber sa-si dea cu parerea, sau pentru ca pacientii nemultumiti vor spune ce-au patit, dar si pentru ca fiecare are viziunea sa asupra problemei.
In final, ajung la intrebarea: de ce atata controversa, de ce atatea dezbateri despre teoria si practica psihanalizei? Freud a spus ce avea de spus, de ce nu-l ascultam, de ce incepem sa-i interpretam teoriile fiecare dupa capul lui?
Ca inainte de a accepta o teorie ca fiind corecta, trebuie s-o verificam, e de inteles. Dar de multe ori persista o idee fixa cum ca ar fi gresita si asta ne influenteaza pe tot parcursul verificarii si asa ajunge si concluzia. De fapt, de cele mai multe ori, nu verificam, ci dorim sa spunem ca nu este adevarat, sa dovedim n-as putea spune pentru ca nu poate fi considerata o dovada ca nu i s-a potrivit unei persoane teoria lui Freud.
Alpha, mi-a placut analiza ta a expresiilor cu presupuneri si probabilitati… Despre o stiinta nu putem discuta astfel.
Exact. Daca nu i se potriveste unei persoane nu inseamna ca practica este nepotrivita in sine. De fapt, nici o terapie nu se potriveste tuturor oamenilor.
Psihanaliza suscita cele mai mari rezistente pentru ca este si cea mai profunda forma de interventie psihoterapeutica si atunci, cei cu aparari foarte rigide, vor reactiona dureros la aceasta.
pentru ana:
de ce atata controversa, de ce atatea dezbateri despre teoria si practica psihanalizei? Freud a spus ce avea de spus, de ce nu-l ascultam, de ce incepem sa-i interpretam teoriile fiecare dupa capul lui?
Pentru ca teoriile lui Freud au trasatura de a fi interpretabile. Ai impresia ca l-ai inteles corect pe Freud… se risipeste imediat ce discuti cu cineva care are aceeasi impresie. Evident, ca sa pretinzi ca ai impresia ca l-ai inteles, ar trebui ca macar sa fi citit. Unii nu considera asta ca fiind de la sine inteles, si de-asta dezbaterile sunt mai aiuristice decat ar trebui in mod fericit sa fie.
Comentariu al Anei Ivan sters de D.Biftoi:
Ana Ivan spunea…
Vai, alpha, imi era un dor de tine…
Cred ca „ana” careia i te adresai nu este fosta eu. Ca eu sunt tot eu.
Numai bine, si… da-i inainte!
23/9/07 21:43
24/9/07 10:28
De ce sunteti atat de disperat, dle Biftoi?
Va fuge pamantul de sub picioare?
Ce mai oftica, mare, mare ! Il infierati proletar pe dl Delescu, si in aceasta postare reinvocati iar si articolul dansului postat anterior, desi…e deja discutat si se mai discuta la o postare anteriora, doar-doar…
Jenant!
Referitor la ce spuneti ca „psihanaliştii nu spun asemenea enormităţi într-o terapie”, e posibil ca dvs sa intuiti doar ce s-ar putea intampla intr-o astfel de ipostaza in care nu sunteti (e greu de crezut ca v-ati putea teleporta, poate…in vis, la terapiile sau „terapiile” unor psihanalisti sau „psihanalisti, simultan !). Dvs chiar vorbiti si postati dintr-o teoretizare, insa…acolo, „jos”, e cu totul altfel.
Nu mai spuneti nimanui ce ca zic acum: lumea nu mai poate fi tinuta cu vrajeli, cu prosteala. Sunt oameni ce au curajul sa spuna lucrurilor pe nume, ca pareri, ca experiente: psihanaliza e o cacealma. De ce va revolta intr-atata?
Spuneti succesiv in postarea dvs:
Nu voi starui…,
nu vad utilitatea („recenzarii”) unui demers…,
putem banui…,
presupun ca…,
probail ca filozoful…,
probabil ca o atare…,
…se pare, psihanaliza…
(„Nu voi stărui asupra stufoaselor argumentaţii referitoare..” /”nu văd utilitatea unui demers atât de aprofundat aplicat la două texte irecuperabile” /”… la psihanaliză, putem bănui…” /”Presupun că filosoful american se referă…” / „Probabil că o atare viziune topografică îl determină…” / „… se pare, psihanaliza n-a reuşit prea mult”)
La dvs, totul se „reduce la îndeplinirea plăcerilor” de a urâ?
Ceva…CERT aveti in argumentatia dvs, ca abundati de presupuneri?!
Va spun eu ce e cert: aveti o ofitca acuta ca sunt oameni cultivati, cu experienta si de viata si capabili, care va spun fie prin reviste, fie pe blogg, fie…verde in fata: CERT, psihanaliza e o cacealma, o iluzie, o vrajeala, e tarapia urii, e contra om, contra individ, contra familiei, contra societatii.
Vorba dvs: „psihanaliza n-a reuşit prea mult”.
„In cativa ani, omenira va dori sa uite de psihanaliza” (Lacan)
Fiti mai calm. Ca aveti un razboi personal cu Cristian Burcos, e una, e treaba dvs. Va recomand a nu-l extinde catre oricine va arata „o alta parere” (citat din dl Teodor).
Acceptati ca nu toate persoanele sunt „iesmenite”.
Oamenii rai, mor repede.
23/9/07 13:15
23/9/07 20:04
23/9/07 21:33
Pentru Georgiana:
“Exact. Daca nu i se potriveste unei persoane nu inseamna ca practica este nepotrivita in sine. “
Vai, parca ai fi descoperit America!…Asa, smechereste, sa spui tu…”ca e altceva” decat spune cineva, ca sa atragi… Psihanaliza nu e nepotrivita in sine pentru ca nu mi s-ar fi potrivit mie, ea insasi e un non-sens, ea s-a potrivit cu mine cum s-a potrivit si tie, in sensul ca…am fost si ai fost (sau esti) „acolo”, problema ca ea nu e potrivita pentru oameni, e contra omului, e o „vanzatoare de iluzii”, e terapia urii.
Uita-te la ce faci tu pe aici si…este elocvent!
…nici nu ma asteptam decat sa spui „da, asa e” sau „exact”. Problema ta e ca esti cea ma obsedata de psihanaliza, nu ai pic de personalitate, doar confirmi, ca…
Psihanaliza e „cea mai profunda”. Dar, „profunda”…” a dreacului”, rau de tot ! Hai sa fim serioase, cat de cat, daca se poate…
23/9/07 20:03
23/9/07 21:33
De ce ati sters si postarea dlui Mihai M, dle Biftoi?
Stati prost cu nervii?
Sunteti om mare, va spune o femeie: fiti…barbata!
Postarea lui Mihai M. venea in urma unei alte postari, sterse si aceea, a Bellei, unde ea spunea ca „sunt unele persoane ce nu se pot vindeca, irecuperabile ” etc…, iar Mihai M. a spus ca „asta trebuie sa fie interpretarea unor specialisti, a unor oameni care se pot pronunta in sensul asta, care se supun legilor si au studii in domeniu” etc…
23/9/07 20:01
Stiri, dezbateri & asocieri libere”? Astea sunt la dvs „dezbateri & asocieri libere”? Asta e…”Cultura”?!
Frumos va sta, dle Biftoi, n-am ce spune, asa va simtiti macho, purtandu-va astfel ? Va aratati muschii in fata unei femei ce va contrazice. Pareati, desi nu va cunosc faptura, un om. Se intampla in viata sa ne mai si inselam.
Furtuna…in iad?
Ana, inteleg ca esti…”fosta” Anamaria?
Multumesc ca ti-a placut…Dar, dupa cum se vede, dlui Biftoi si altor persoane, nu le-a placut, de vreme ce isi permite sa stearga o postare de a mea.
Eu speram ca stie sa se poarte, inclusiv cu o femeie, dar vad ca isi cam iese din pepeni catre oricine nu-i confirma parerea dansului.
Stergand ce am postat eu, Ana (Anamaria? si Georgiana apareti vorbind…fara sens.
I s-a pus…pata pe mine dlui Biftoi, ne adaptam, nu-i bai. Ma asteptam sa adopte pozitia strutului post-postarea sa si sa accepte doar ce postari ii aduc laude si osanale, „ah…,oh…”, „cum le zici tu, bibicule, mai rar!”…
Putina decenta, dle Biftoi!
23/9/07 20:00
23/9/07 21:35
Da, Ana Ivan (Anamaria, din cate se mai intelege de prin postari…): Ana, nu esti tu. N-aveam de unde sti. Scuze.
Oricum, sa stii ca sentimentul exprimat de tine e reciproc 🙂 (auzi, semnul asta, descoperit de un american, cum altfel?, a implinit…25 ani, acum vreo cateva zile; asa, de kiki, zic).
23/9/07 22:18
24/9/07 10:29
dle. Dorin Batfoi ati demonstrat ca Delescu este un sfertodoct in psihanaliza cel putin…
Personal imi place mai mult abordarea fenomenologica a Madalinei Diaconu care pare ca a asimilat intr-un mod corect teoria freudiana.
Da, Madalina Diaconu este o autoare care isi foloseste foarte inteligent bibliografia (vasta) – si totodata foarte intreprinzatoare. Marturisesc insa ca am cam ramas in urma cu lecturile din lucrarile Madalinei. Mi-ati putea indica sursa?
Apropo de domgatismul lui Freud:
http://www.lexpress.fr/culture/livre/le-crepuscule-d-une-idole-l-affabulation-freudienne_853211.html
Cred ca vremuri foarte grele vin pentru psihanalisti…
Nu stiu exact daca e acelasi personaj dar poate cineva sa-mi spuna daca e vorba de Luci Delescu, baiatul-geniu din Baia Mare, cel care a citit Critica ratiunii pure intr-o noapte si tot ce s-a publicat in romaneste din Hegel inainte de a termina liceul? Fascinant personaj 🙂 In mod clar, locul lui e pe canapea.
Nu-l cunosc personal. Altfel, v-as semnala ca nu putini cititori de la Cafe Gradiva si-au aflat locul pe canapea si deci stiu ce e psihanaliza si discuta in tema 🙂